Artistele, uratul si arta
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
Personaje:
patru pictoriţe: Afrodisia – frumoasa frumoaselor, Gabelina –
urâta urâtelor, Alcesia – esenţa esenţelor şi Elinda –
privitoare în semne...
Locaţie:
Pe undeva, pe un bulevard, câteva mese, cu scaune aferente, sunt
dispuse în faţa unei cafenele care se numeşte Vraja Artistei...
I
(Îmbrăcată
ca o artistă, Elinda intră pe scenă din partea stângă purtând
în mână o plasă destul de mare ca dimensiuni...
Când
ajunge în dreptul cafenelei, se întâlneşte cu Afrodisia...)
Elinda:
Salut Afrodisia!... Văd că am ajuns în acelaşi timp... O fi
vreun semn!
Afrodisia:
Servus Elinda!... Ce semn să fie?... Eu sunt realistă. Nu cred
în semne!
(Afrodisia
este foarte frumoasă şi e îmbrăcată după ultima modă... Mai
are şi o prezenţă de spirit pe măsură şi gesturi foarte
delicate...)
Elinda:
Nu ai mai ajuns la întâlnirea pictoriţelor... Păcat... S-au
revelat lucruri fundamentale azi în atelierul Alcesiei...
Afrodisia:
Iarăşi cugeţi prea mult!... Eşti o pictoriţă... prea...
cerebrală... Iar arta ţine mai mult de emoţie, de intuiţie, de
instinct... Ţi-am mai spus!
Elinda:
Ce instinct?
Afrodisia:
Instinctul...
Elinda:
Care?
Afrodisia:
Instinctul... acela fundamental...
Elinda:
Care din ele? Pentru că sunt mai multe instincte fundamentale.
Afrodisia:
Vezi?! Iarăşi complici inutil situaţia!... Gândeşti prea mult...
Mai bine ai picta!... Vreau să zic – mai des şi mai mult... Că
până începi tu o pictură te apucă primăvara şi până o
termini vine toamna...
Elinda:
Dar care e graba? Ştii doar că mă pornesc mai greu... Apoi,
mi-e greu să continui şi, în cele din urmă, finalizarea unei
picturi îmi creează uneori o adevărată angoasă existenţială...
Chiar nu ştiu când trebuie să mă opresc...
Afrodisia:
Oricând...
Elinda:
Scuze că te ţin de vorbă în faţa cafenelei... Ne aşezăm la o
masă sau le mai aşteptăm un pic aici pe celelalte fete?
Afrodisia:
Încă nu... Adică da: le aşteptăm!... Ce ai în plasă? Te
pomeneşti că ai terminat un tablou şi l-ai dus să-l arăţi
fetelor... Oau!... Ăsta da eveniment! Felicitări!... Vreau să-l
văd! Sunt foarte curioasă... E drept că eu sunt mai nouă în
clubul nostru de pictoriţe, dar tu realizezi că eu nu ţi-am văzut
până acum nici un tablou?... Pot să-l văd?
Elinda:
Ăă... nu...
Afrodisia:
Hai nu fi sfioasă!... Nu vrei să mi-l arăţi?
Elinda:
Ba vreau... Dar nu pot... Şi oricum nu cred că vrei să vezi
tabloul acesta...
Afrodisia:
De ce?
Elinda:
E destul de urât... Dacă ar fi să mă iau după vorbele fetelor,
este chiar urât rău de tot... E de-a dreptul hidos, poate chiar
scârbos... E oribil, e dezgustător: aproape că îţi vine greaţa
când te uiţi la el... E atât de respingător, încât, după o cât
de scurtă privire asupra lui, efectiv, te apucă instinctul de a-ţi
muta privirea în altă parte...
Afrodisia:
Hai tu Elinda, nu mai exagera... că nu poate fi chiar aşa de bun
tabloul tău...
Elinda:
Cum să fie bun? E rău... E rău construit, e prost realizat, îţi
creează instant o impresie negativă... E un tablou urât!... Tu nu
înţelegi?... Şi apoi, nu e tabloul meu...
Afrodisia:
A... Acum înţeleg!... E tabloul Gabelinei! Ea e expertă în
urâţenie... Ce caricatură a mai făcut de data aceasta?
Elinda:
Nu vrei să ştii!
Afrodisia:
A... Ştiu! Urâta aia şi-a făcut autoportretul! Doamne ce urâtă
e! Şi ce urât se îmbracă... Şi ce urât vorbeşte... Şi ce urât
dansează!... Ce mai: o adevărată artistă!... Toată admiraţia
din partea mea!... Hai, te rog, arată-mi capodopera!
Elinda:
Nu pot... Am o reţinere.
Afrodisia:
Ce te reţine?
Elinda:
Subiectul.
Afrodisia:
Ce subiect?
Elinda:
Figura!
Afrodisia:
Ce figură?
Elinda:
Modelul!
Afrodisia:
Ce model?... Hai, te rog, nu mă mai ţine în suspans!... Ce rău
îmi pare acum că nu am fost şi eu de faţă când vi l-a arătat!
Elinda:
Lasă că e mai bine aşa...
Afrodisia:
De ce să fie?... Pictura aceasta o fi vreo capodoperă neînţeleasă
a artei contemporane, iar eu nu am fost de faţă la prima ei
expunere publică... Nu e bine deloc!
Elinda:
Ba eu zic că e mai bine aşa...
Afrodisia:
Îmi dai emoţii!... Ştii doar că eu sunt o femeie sensibilă şi
delicată, şi foarte emotivă... Presimt... că ceva nu e în
regulă...
Elinda:
Vezi? – Semnele!... Tu ai zis că nu crezi în ele, dar să ştii
că există!
Afrodisia:
Bine... Există semne... Hai să-ţi fac pe plac... Eşti
mulţumită?... Acum dă-mi, te rog, plasa (se întinde spre
plasă)... încet, cu grijă, să nu vătămăm capodopera
(Elinda pune plasa la spate)... că nu mai am răbdare!... Am
deja emoţii!... Îmi bate inima cu putere şi mă ia cu
palpitaţii... (Mieros:) Aşa că te rog! Ai milă de
sănătatea mea şi de curiozitatea mea artistică înnăscută şi
atent cultivată!
Elinda:
Bine Afrodisia... Sigur că ţi-l arăt... Dar te rog să mai ai un
pic de răbdare, fiindcă, după umila mea părere, nu eşti încă
pregătită să-l vezi...
Afrodisia:
Eu? Nu sunt pregătită?... Eu?!... care am văzut o grămadă de
muzee şi de expoziţii pline cu urâciuni picturale, pline cu
monstruozităţi vizuale, cu tablouri infestate cu aberaţii
cromatice, pervertite spre abstractul cel mai abject, degradate
compoziţional spre simplă întâmplare oribilă aruncată cu scârbă
pe pânză şi apoi expuse fără jenă spre a etala cu dezinvoltură
urâtul, hidosul, dezgustul, infectul spre atingerea delirului şi a
demenţei, a angoasei şi a chinului, a patologicului şi a
tragicului...
Eu?!...
Eu nu sunt pregătită?... Draga mea... eu ştiu să apreciez, poate
mai bine decât mulţi experţi în artă, o capodoperă a urâtului!
Sunt conştientă de revoluţia urâtului în artă şi o înţeleg
pe deplin!
Elinda:
Ok... M-ai convins!... Dar înainte să ţi-l arăt... dă-mi
voie să-ţi fac un fel de introducere şi o prezentare în
context... Te rog să mă crezi că se impune, altfel s-ar putea să-l
interpretezi cu totul greşit...
Afrodisia:
Ce să mai interpretez?... Parcă ne-am lămurit! E urât! E
fenomenal de urât! E hidos... E scârbos... E dezgustător...
aproape că provoacă greaţă, e extrem de respingător... Şi după
ce-l priveşti cu greu pentru o clipă simţi cum instinctul de a
privi în altă parte pune stăpânire pe ochii tăi şi-i întoarce
cu forţa spre o altă direcţie... Dacă descrierea ta este corectă,
vorbim clar de o capodoperă!... Nu e nici o îndoială!... Gabelina
nu ştie să deseneze mai deloc, iar de colorat nu ştie nici atât...
dar are o sinceritate în exprimare care te lasă mereu buimăcită –
fata asta are un talent fenomenal... De multe ori, am impresia că e
genială...
Elinda:
Văd că o admiri, deşi tu pictezi în cu totul alt stil...
Picturile tale radiază de frumuseţe, de bucurie, de armonie, de
ordine, de simetrie... Ele îţi captează privirea şi parcă nu o
mai lasă să plece de la ele... Pe unele ai sta şi le-ai privi
ceasuri întregi...
Afrodisia:
Mulţumesc de apreciere!... Frumuseţea se reflectă adeseori natural
din mine... Eu sunt frumoasă şi pictez frumos... Asta-i tot...
Elinda:
Şi atunci de unde fascinaţia aceasta pentru urât? De ce admiri
pictura Gabelinei? Că uite: ea nu pictează frumos decât foarte
rar... Ba parcă caută înadins urâtul şi îl expune aproape fără
nici o reţinere...
Afrodisia:
Poate din cauză că extremele se atrag... Eu frumoasă... Ea
urâtă... Eu cu frumuseţea, ea cu urâţenia...
Elinda:
E... Nu-i chiar aşa de uşor de făcut împărţirea... Mai ales în
artă şi în special în pictură, îndeosebi în climatul artistic
contemporan...
Afrodisia:
Aici ai oarecum dreptate... Chiar şi eu sunt confuză uneori, cu
toată pregătirea mea... Dar să ştii că ceva începe să-mi
devină clar...
Elinda:
Ce?
Afrodisia:
Instinctul!
Elinda:
Ce instinct?
Afrodisia:
Instinctul fundamental în artă...
Elinda:
Care? Doar ţi-am spus – sunt mai multe!
Afrodisia:
Nu chiar! Eu cred că e doar unul... Şi încep să înţeleg de ce
nu vrei să-mi arăţi tabloul...
Elinda:
De ce?
Afrodisia:
Cred că Gabelina ţi-a făcut portretul. De aceea, e la tine. Nu?
Elinda:
Nu!
Afrodisia:
Nu ţi-a făcut portretul?
Elinda:
Nu... Nu de aceea e la mine... Pur şi simplu, mi-a plăcut foarte
mult tabloul ei, ei i-a plăcut pictura mea şi am făcut schimb...
Dar vezi: tu, uneori, ai o hibă: ai talent, desenezi frumos, dar,
uneori, te prea grăbeşti spre concluzii... Şi, astfel, nu înţelegi
contextul, fiind prea preocupată de joaca ta cu instinctele,
intuiţiile şi emoţiile tale frumoase...
Afrodisia:
Exagerezi... Eu nu sunt grăbită!... Ci tu eşti lentă!... Începi
un tablou...
Elinda:
Da ştiu... Dar eu vreau să... aprofundez... Mie îmi place să
pictez pe îndelete, fără grabă... Iar ţie, dacă ai asculta,
ţi-aş povesti contextul, te-aş pregăti emoţional şi, la urmă,
ţi-aş arăta tabloul... Dar prea te grăbeşti!
Afrodisia:
Bine, te ascult...
Elinda:
Deci ne-am întâlnit ca de obicei... Vrei să ne aşezăm jos sau
mai aşteptăm?
Afrodisia:
Nu mă grăbesc! Nu?
Elinda:
Ok... Respirăm încet... Nu ne grăbim... Aflăm contextul... Deci
era de faţă şi Alcesia, iar Gabelina tocmai intra radiind pe uşa
atelierului...
Afrodisia:
Normal... Tocmai făcuse o capodoperă...
Elinda:
Răbdare!
Afrodisia:
Ce răbdare? Ştim deja: e urâtă, e foarte urâtă, e chiar
hidoasă, aproape greţoasă, alungă privirea şi te reprezintă pe
tine... Fericito! Ai fost imortalizată!
Elinda:
Nu dragă! Ţi-am mai spus doar că nu mă reprezintă pe mine!
Afrodisia:
Dar pe cine? Pe Alcesia?... A făcut-o urâtă şi pe aia... Doamne
ce mă bucur!... Ce ifose îşi mai dă şi ea cu esenţele ei
picturale... Măcar acum i s-a dat urâţenia pe faţă...
Elinda:
Tabloul era în plasa aceasta... şi zice Gabelina:
–
„Fetelor astăzi o să aveţi un şoc... Am creat ceva... ceva...
extraordinar...
–
Iarăşi vreo pocitanie... zise Alcesia.
–
Da... – îi răspunse Gabelina: o pocitanie extraordinară! Şi
trebuie să vă atenţionez că am pictat-o pe una din membrele
acestui club în toată jegoşenia şi împuţeala ei fiinţială!”
Afrodisia:
Aşa a zis?
Elinda:
Aşa... Doar ştii ce urât vorbeşte uneori!
Afrodisia:
Foarte urât!... Nu are stil... E mizerabilă... E vulgară... E
respingătoare... Ce mai – e genială!... Dar continuă – am
răbdare...
Elinda:
Aşa – foarte bine... Respiră uşor, că imediat termin cu
contextul şi îţi voi arăta tabloul...
Afrodisia:
Desigur: nici o problemă! Am răbdare... Zi!
Elinda:
Deci Gabelina continuă:
„–
Una din membrele clubului nostru se va recunoaşte în acest
tablou... execrabil... Şi îşi va vedea în el toate gunoaiele ei
artistice, toate mizeriile ei interioare... Toată ipocrizia îi va
fi dată pe faţă şi toată urâţenia îi va fi scoasă la
iveală... Am numit acest tablou „Urâta Urâtelor”!
–
Hi! – se miră Alcesia... Iar ţi-ai făcut autoportretul?
–
Ha, ha... – îi replică Gabelina... Vedem noi cine râde la
urmă!...
–
Gabelina, draga mea, sper că nu m-ai pictat pe mine...”
Afrodisia:
A pictat-o deci pe Alcesia?... Bine i-a făcut! E prea
fiţoasă!... Şi a făcut-o urâtă–urâtă cum ziceai?... Ce
frumos!
Elinda:
Afrodisia dragă, e una atât de urâtă în tabloul acesta, de nici
nu ştiu cum să-ţi explic în cuvinte cât e de urâtă... Mai bine
ţi-l arăt!
Afrodisia:
E... Stai nu te grăbi!... Am răbdare... Mai zi ceva cu contextul...
Povesteşte-mi ce faţă a făcut Alcesia când s-a văzut pocită în
halul acela...
Elinda:
Văd că nu o prea ai la suflet... V-aţi certat? De aceea nu ai
venit azi la atelierul ei?
Afrodisia:
Nu... Nu am nimic cu ea, atâta doar că seamănă un pic cu tine, în
ceea ce priveşte căutarea esenţelor... Dar măcar ea, spre
deosebire de tine, pictează mai des şi mai mult... Vreau să zic
mai mult decât zero... Că eu încă nu ţi-am văzut nici un tablou
de al tău...
Elinda:
Răbdare!
Afrodisia:
Am!... Că zici că tocmai ai terminat şi tu unul, bănuiesc că
primul (râde)... Scuze!... Era o glumă... Ţi-am văzut
odată nişte desene şi sunt foarte bune...
Elinda:
Dar...
Afrodisia:
Dar nu sunt nici frumoase, nici urâte... Au însă şi ele un farmec
al lor deosebit...
Elinda:
Nu am talent? Asta zici?
Afrodisia:
Cine? Eu?
Elinda:
Da, tu!
Afrodisia:
Hai nu te supăra... se mai întâmplă (râde)... mai
ales dacă nu pictezi mai deloc...
Elinda:
Dar acum am pictat!
Afrodisia:
Da... Şi deci iată dovada: trebuie că ai chiar un mare talent,
dacă chiar primul tău tablou prezentat public l-ai schimbat cu
pocitania artistică a Gabelinei, care este deja artistă consacrată
şi suficient de bine cotată încât probabil că a făcut deja o
grămadă de bani din vânzarea gunoiului ei pictural...
Elinda:
Mulţumesc de complimente... Hai mai bine să-ţi arăt tabloul şi
să lămurim odată misterul femeii subiect!
Afrodisia:
Stai!... Nu te grăbi!... Am răbdare... Continuă cu contextul!...
Erai la momentul în care Alcesia îşi privea portretul şi făcea
spume la gură când vedea cât de rău a pocit-o Gabelina... Bravo
ei! Mare talent! Sunt fană Gabelina!... Nu aţi făcut poze?... Ce
n-aş da să văd faţa Alcesiei când şi-a văzut fiinţa ei
schimonosită, fâţâită, urâţită, înjosită, scuipată şi
batjocorită în ultimul hal pe pânza unui tablou cu titlul...
ţine-te bine... „Urâta Urâtelor”... Adică, putea să zică
Gabelina simplu: „Urâta” sau „Cea urâtă”, sau „O urâta”,
sau cum îşi numeşte ea, de obicei, picturile: „Urâtă 3” sau
„Urâtă 4”... Dar acum i-a zis „Urâta Urâtelor” – nu o
urâtă oarecare, printre multe alte urâte ce fac umbră pământului,
ci cea mai urâtă dintre urâte... Iată batjocura supremă: să-şi
bată joc de tine o urâtă... o foarte urâtă cum e Gabelina...
Doamne ce urâtă e fata asta! Şi ce urât se îmbracă: parcă e
cerşetoare... şi ce urât vorbeşte – parcă e birjar... Şi ce
maniere urâte are: scuipă pe stradă, se scarpină în nas, se
beşeşte în public fără jenă... ceva groaznic... Şi urâta asta
de Gabelina (ea care e, pe bune, Urâta Urâtelor) i-a făcut
portretul Alcesiei, care nu e deloc urâtă, are şi maniere, e
plăcută la vorbă şi sensibilă emoţional, aşa ca mine, dar, în
plus, mai are şi calităţile tale: cugetare, aprofundare,
esenţializare... În ea se îmbină destul de armonios şi gândirea
şi simţirea, şi raţiunea şi emoţia, şi ştiinţa şi arta –
ceea ce se întâmplă destul de rar... De aceea, se şi simte ea
foarte puternic atrasă de esenţele cele ascunse ale artei...
Elinda:
O invidiezi?
Afrodisia:
Pe cine? Pe Alcesia?... Nu!... Sunt mai frumoasă decât ea!... Toată
lumea ştie că eu sunt cea mai frumoasă din grup... Sunt foarte
frumoasă şi cu asta basta... De ce să fiu invidioasă?
Elinda:
Pentru că-ţi lipseşte ceva!
Afrodisia:
Ce?
Elinda:
Instinctul!
Afrodisia:
Ce instinct?
Elinda:
Instinctul de reproducere!
Afrodisia:
Poftim? Dar nu-mi lipseşte chiar deloc!... Îl am încă, unii ar
zice, chiar foarte dezvoltat... Cu formele mele era inevitabil...
Frumuseţea şi instinctul de reproducere merg mână în mână...
Elinda:
Nu la instinctul sexual mă refeream... Eu am zis instinctul de
reproducere.
Afrodisia:
Şi care e diferenţa?
Elinda:
Sexul e doar una din feluritele modalităţi de manifestare ale
instinctului de reproducere... Acesta este instinctul vital al
artistului... Nu despre acesta voiai să-mi spui şi tu?
Afrodisia:
Mda... Eu vorbeam despre instinctul sexual – doar vezi câtă artă
s-a făurit în jurul chipului femeii şi mai ales în jurul nudului
feminin... Şi de ce oare? Răspunsul este simplu: instinctul sexual
surprins în acţiune!
Elinda:
E simplu, dar tocmai de aceea e greşit... Nu e complet: răspunsul
complet este instinctul de reproducere...
Chiar
mă gândeam, în timp ce veneam încoace, de ce ar vrea cineva să
reproducă urâtul şi, mai ales, urâta (după cum vei vedea)?...
Ştii ce figură a făcut Alcesia când a văzut tabloul acesta expus
spre a fi văzut de toate pictoriţele prezente?
Afrodisia:
I-o fi căzut faţa, ce mai!... Şoc şi groază!
Elinda:
Ei nu!... A zâmbit! Şi nu a zis nimic, dar se vedea cum creştea
bucuria în ea (în cele cinci secunde cât a rezistat să privească
tabloul), după care s-a întors spre Gabelina şi a exclamat: „Bravo
fată! Excelent! Ai aici o urâtă! Doamne fereşte!... Da' ai
pocit-o bine nu glumă! Şi totuşi se recunoaşte că e ea! I-ai
surprins perfect esenţa! Eu m-am prins cine este... Bravo! Nu ai
nici un pic de talent la pictură... dar eşti genială!... Sărmana
femeie! O să facă o criză de nervi când o să vadă tabloul...
Bine măcar că nu e aici... Şi sper să nu vină nici la cafenea
mai târziu, că o să iasă scandal mare...”
Afrodisia:
Cum?! Deci... ea... nu era de faţă?
Elinda:
Nu era.
Afrodisia:
Dar toată lumea s-a prins despre cine e vorba, deşi pictura era
sluţită în ultimul hal?...
Elinda:
Exact...
Afrodisia:
Curios! Şi lipseau multe fete de la întâlnire?
Elinda:
Nu... Doar una.
Afrodisia:
Cine?
Elinda:
... Nu ştiu... Nu i-am reţinut numele...
Afrodisia:
Elinda hai nu glumi! Că m-au apucat subit nişte emoţii
groaznice... Ştii doar că eu sunt o femeie foarte sensibilă...
(După
o scurtă pauză, exclamă cuprinsă de o nervozitate extremă:)
Scroafa dracului!... Nesimţită ordinară!... Handicapata!... Cum a
îndrăznit aşa ceva? Cum şi-a permis arătarea aia să-şi bată
joc de mine?... O iau la palme! O calc în picioare! O zdrobesc!... O
fac praf când o văd!... O iau de păr şi o dau cu capul de perete
până îi dă sângele pe urechi...
Elinda:
Vai de mine Afrodisia! Dar tu eşti delicată şi gingaşă şi
frumoasă... Cum să faci tu aşa ceva?
Afrodisia
(extrem de tulburată): Dar ea cum şi-a permis să mă
înjosească în halul ăsta? Cine se crede ea? Cum şi-a permis?
Cine i-a dat voie?... Să mă facă ea urâtă pe mine! Pe mine!?...
Eu care am fost Miss Boboc la liceu, eu care am câştigat concursul
de Miss la facultate şi concursul de Miss pe ţară... Pe mine? Care
am apărut pe podium la nenumărate prezentări de modă, pe prima
copertă a nesfârşite reviste, la televizor, la radio, peste tot...
Şi-a
bătut joc de mine?... Eu? – urâtă? Aşa ceva e imposibil!... Eu
sunt cea mai frumoasă!... Şi nu e un secret: eu sunt cea mai
frumoasă!... Anul acesta voi participa chiar la Miss Univers din
partea ţării noastre şi sunt sigură că voi câştiga...
Priveşte-mă bine Elinda: eu sunt cea mai frumoasă femeie din lume!
– Şi nu exagerez cu nimic!... Iar pocitania asta de Gabelina şi-a
permis să mă facă urâtă?! – şi încă chiar mai mult: să mă
numească „Urâta Urâtelor”?!... Cine e urâtă tu pocitanie? Ea
e urâtă!! E cea mai urâtă femeie pe care o cunosc! Nu eşti de
acord?
Elinda:
Ba da... Nu te contrazic: e foarte urâtă... Uneori, e chiar
hidoasă... Îţi vine să priveşti în altă parte când îşi
manifestă prezenţa... Aoleu!... Uite-o că vine!... Te rog din
suflet Afrodisia: controlează-te!... Respiră adânc!... Şi să
nu-i spui că ştii ceva despre tablou de la mine, că nu vreau să
mă bag în scandalul vostru!
Afrodisia
(încrâncenată): Nici o grijă!... Am răbdare!
II
Gabelina
(îmbrăcată neglijent – aproape ca o cerşetoare):
Salut
fetelor!... Ce faceţi aici? De ce staţi în picioare? Hai să stăm
la o masă să sărbătorim!
Afrodisia
(mieros, cu voce prefăcută): Bună Gabelina... Ce sărbătorim?
(Artistele se îndreaptă spre o masă....)
Gabelina:
Ă... (privind către Elinda:) I-ai spus?
Elinda:
Cine? Eu?... Nu!
Gabelina:
Dar... l-a văzut?
Elinda:
Ce să vadă?... Nu! Doamne fereşte! Eu cred că ar fi mai bine
să-l distrugi!
Afrodisia
(cu voce prefăcută): Ce să
distrugă?
Elinda:
Capodopera!
Gabelina:
Ce... capodoperă?
(Cele
trei se aşează pe scaune...)
Elinda:
A... Îi povesteam Afrodisiei ceva despre întâlnirea noastră de
astăzi şi despre cum arată tabloul tău... şi ce reacţie au avut
fetele: cum că e urât, e hidos, e scârbos, e jegos şi îţi vine
să te uiţi instantaneu în altă parte când dai ochii cu el...
Gabelina:
Aşa... E adevărat... Aşa e... Nici eu nu m-am putut uita la el...
L-am pictat, în cea mai mare parte, legată la ochi! Aşa l-am
început şi aşa i-am dat tuşele de final... Şi cu toate acestea
se pare că a ieşit o capodoperă...
Elinda:
Da... Aşa zicea şi Afrodisia!...
Gabelina:
Chiar Afrodisia? Mulţumesc frumos!
Elinda:
Să ştii că te apreciază foarte mult... Mi-a spus că ea vede ceva
sublim în arta pe care tu o faci...
Gabelina:
Mulţumesc Afrodisia! Eşti foarte drăguţă! Înseamnă că o să-ţi
placă tabloul acesta. Vrei să-l vezi?
Afrodisia:
Nu... Că nu e grabă... Am răbdare... Până la un punct...
Elinda
(către Gabelina): Până la un punct!
Gabelina:
Atunci... să nu ne grăbim... că este timp... Asta e frumos la
tablouri: că ele imortalizează clipe din timp şi rămân aşa
pentru veşnicie, spre a fi văzute ulterior de oricine, fără nici
o grabă... În tablou timpul stă pe loc şi nu pleacă nicăieri...
Doar tu pleci de lângă tablou... Şi nu poţi avea decât două
reacţii în faţa unei capodopere: fie nu te mai saturi să o
priveşti, fie fugi de ea agitată, iar imaginea din tablou te
urmăreşte precum o fantomă, deşi poate ai privit-o doar preţ de
câteva secunde...
Afrodisia:
Mda... Ia spune-mi te rog Gabelina: pe cine ai pictat tu în tabloul
tău?
Gabelina
(către Elinda): Nu i-ai spus?
Elinda:
Nu contează ce i-am spus eu... Doar pictoriţa ştie ceea ce a
pictat ea de fapt... Aşa că, doamnă pictoriţă, te rog să ne
lămureşti!... Nici la atelier nu ai fost prea exactă: ai zis doar
că nu e nici una dintre cele prezente...
Gabelina:
Aşa e... Nici una nu e urâtă...
Afrodisia:
Dar dintre cele care au lipsit?
Gabelina:
Dar cine a lipsit?
Afrodisia:
Una sigură!
Gabelina:
Cine?
Afrodisia:
Eu!
Gabelina
(glumeaţă): Tu ai lipsit?... Nu ştiu de ce am avut tot timpul
impresia că ai fost de faţă...
Afrodisia
(sarcastică): Chiar aşa... Oare de ce?
Elinda:
Fetelor... Hai să ne relaxăm!... Avem timp destul să discutăm...
Să nu ne grăbim deci în a trage concluziile!...
Gabelina:
Bună idee! Hai să nu ne grăbim...
Gabelina
(către Elinda): Tabloul pe care mi l-ai dat la schimb l-am dus
acasă, dar acum îmi pare rău că nu-l am cu mine ca să-l vadă şi
Afrodisia... (Către Afrodisia:) Dacă ştiam că vii, l-aş
fi adus aici!...
Afrodisia:
Da?... Ce surpriză... Se pare că, până la urmă, Elinda chiar a
pictat şi ea ceva...
Gabelina:
Şi noi am fost surprinse... Până acum i-am văzut doar desene şi
schiţe... Dar ţi-a spus ce a pictat?
Afrodisia:
Nu! Ce?
Gabelina
(către Elinda): Nu i-ai spus?
Elinda:
Nu!... Dar ce? – Crezi că eu sunt informatoarea de servici azi?...
Lasă că are timp să afle!
Afrodisia:
Ce să aflu?... Uf... Mă ia cu năduşeală!... Ia ascultă Elinda!
– Voi v-aţi vorbit cu toate împreună să vă bateţi joc de
mine?... Mi-ai făcut şi tu cumva un portret înjositor?
Elinda:
Eu?... Nu!
Gabelina:
Ba da! E foarte frumos!... Am vrut să zic urât... Dar în arta de
azi ce mai contează? – Merge oricum... Îţi spun Afrodisia: e o
capodoperă!... Aşa că stai liniştită! – Ştii doar cât de
mult te preţuim noi pe tine!
Afrodisia
(dezamăgită): Da... acum ştiu...
Gabelina:
Nu, pe bune! Ţinem foarte mult la tine!... Tu eşti frumoasa
noastră, Miss Pictoriţa, azi-mâine, Miss Univers: cea mai frumoasă
femeie de pe faţa pământului... E normal să vrem să te pictăm...
Ne fascinează frumuseţea ta... Iar când Alcesia ne-a propus
această temă, nici una nu a refuzat să participe...
Afrodisia
(îngrozită): Aoăleu!... Simt
că leşin!... Nu sunt doar două! Sunt mai multe!... Dar fetelor, ce
rău v-am făcut eu vouă?... Nu am fost eu bună cu voi? Nu v-am
îndrăgit şi nu v-am apreciat operele, chiar dacă cele mai multe
dintre ele sunt urâte de-a dreptul?
Gabelina:
Ba da Afrodisia!... Tocmai de aceea te apreciem şi noi la rândul
nostru şi am vrut să-ţi facem o surpriză luându-te ca model
pentru câteva din picturile noastre...
Şi
trebuia să fii şi tu de faţă... dar dacă tot nu ai ajuns, ne-am
gândit să folosim prilejul ca să alegem doar portretele cele mai
reuşite, spre a ţi le arăta data viitoare...
Afrodisia
(disperată): Vai de mine!... Chemaţi salvarea!...
Blestematelor!... Tu Gabelina... tu mi-ai făcut mai multe portrete,
nu doar unul?
Gabelina:
Desigur! Dar fii fără grijă: pe cele mai multe dintre ele (nu
ţi-am făcut decât vreo cinci sau şase – nu mai ştiu exact)
le-am finalizat legată la ochi... Oricum să ştii că opera care a
fost aleasă ca fiind cea care te reprezintă cel mai bine e
într-adevăr urâtă... Dar ce urâtă este! Nici nu îţi poţi
închipui!... Trebuie neapărat să o vezi! Ştii cât e de urâtă?...
E groaznic de urâtă!... Aşa ceva nu ai văzut în viaţa ta!... Eu
nici nu mă pot uita la ea, atât e de urâtă!... Părerea mea este
că ar trebui păstrată într-un muzeu în întuneric aproape total,
să nu o vadă nimeni cu claritate, ca să nu sufere vreun şoc...
Iar copiii, bătrânii şi cardiacii ar trebui să nu fie lăsaţi să
o vadă... Ce mai – e infinit de urâtă! E Urâta Urâtelor!
Afrodisia
(nervoasă): Cum ai zis?
Gabelina:
Urâta Urâtelor!
Afrodisia
(şi mai nervoasă): Cine?
Gabelina
(după o mică ezitare): Tu!
Afrodisia
(inspiră adânc, apoi, în timp ce se ridică de pe scaun, zice cu o
voce prelungită şi extrem de apăsată): Nu
mai am răbdare! (Şi, ca o nebună, se aruncă la gâtul
Gabelinei, o trânteşte pe jos şi încearcă să o sugrume...
Elinda se ridică şi rămâne înmărmurită neştiind ce să
facă... Două chelneriţe vin în grabă din interiorul cafenelei şi
le despart pe cele două...)
III
Chelneriţa
1 (speriată, către Afrodisia): Vai doamnă, dar ce se întâmplă
aici?... Opriţi-vă!... (O trage cu forţa de pe Gabelina şi o
ţine strâns în braţe în timp ce Afrodisia încă se mai agită
puţin:) Opriţi-vă doamnă!... Vreţi să chem poliţia?...
(Chelneriţa
2 se pune între Afrodisia şi Gabelina...)
Chelneriţa
2 (către Gabelina, în timp ce o ajută pe aceasta să se ridice de
pe jos:) Sunteţi bine doamnă?
Gabelina
(ducând o mână la gât şi una la spate, tuşind un pic şi
vorbind cu greutate în timp ce-şi revine din şocul atacului):
Hm... Hm... Nu am nimic... Nu... nu mă doare nimic – doar gâtul
şi... un pic spatele... Dar în rest nu am nimic... Şi capul e la
locul lui... E totul ok... Ă... Era o glumă... Era o glumă, nu
Afrodisia?
Elinda:
Da, da! Era o glumă doamnă! Vă rog să ne scuzaţi!... Ă... Am
văzut că nu mai veniţi să ne serviţi şi... şi am vrut să vă
atragem atenţia... cu o glumă...
Chelneriţa
1 (către Afrodisia): Aşa e doamnă?
Afrodisia:
Da... Lasă-mă te rog!... Era o glumă...
Chelneriţa
1 (După ce o sloboade pe Afrodisia din strânsoarea puternică în
care o ţinea): Vai, ce m-am speriat!... (Strigă spre
interiorul cafenelei:) Vasile nu mai chema poliţia!... Era o
glumă!
(Către
fete:) E patronul nostru... A alergat să-şi caute telefonul...
Ce bine că era o glumă... M-am speriat puţin... Dar să ştiţi că
v-a reuşit gluma: mi-aţi atras atenţia!... Şi iată-mă! Sunt
aici!... Vă rog să luaţi loc la masă! (Fetele se aşează pe
scaune)... Aşa... Data viitoare vă rog doar să-mi faceţi un
semn, deoarece cu astfel de glume puteţi ajunge destul de uşor la
poliţie sau la spital... Bine? Noi suntem un local serios şi nu
organizăm lupte între fete, nici îmbrăcate, nici dezbrăcate,
nici ude, nici uscate, nici amatoare, nici antrenate... Mă
înţelegeţi, nu?
Elinda:
Desigur... Vă rog încă o dată să ne scuzaţi!... Nu se va
mai repeta!...
Chelneriţa
1: Foarte bine!... Atunci, cu ce vă pot servi?
Elinda:
O bere neagră Silva...
Gabelina:
Eu vreau un pahar de vin roze demidulce Schwaben...
Afrodisia:
Un pahar de apă, vă rog!
Chelneriţa
1: Imediat... Dar vă rog încă o dată să nu mai faceţi
glume, că eu sunt mereu cu ochii pe masa dumneavoastră, iar când
mai vreţi ceva, doar îmi faceţi un semn şi vin... Bine?
Elinda:
Bine doamnă! O să facem semne!... (Chelneriţele se retrag
în interiorul cafenelei.)
Elinda
(către Afrodisia): Vezi Afrodisia? – Şi ea crede în semne!
Afrodisia:
Şi eu am presimţit ceva la un moment dat....
Gabelina:
Eu nu am presimţit nimic... Pe mine m-aţi luat total prin
surprindere cu gluma voastră... dacă era o glumă... Că la un
moment dat am început să o iau foarte în serios... Mai ales când
am început să rămân fără aer...
Elinda:
Hai nu te supăra Gabelina... Era o glumă... Nu-i aşa Afrodisia?
Afrodisia:
Poftim? Deci era o glumă?
Elinda:
Da...
Afrodisia
(înviorându-se la faţă): Pe
bune?... Mi-aţi făcut o farsă?... Of... Ştiam eu că nu e
adevărat... Aţi inventat povestea aceasta cu tabloul Urâta
Urâtelor, ca să-mi vedeţi reacţia... Şi eu m-am purtat ca o
proastă... Îmi pare rău fetelor! Dar ştiţi ce mă bucur? Bine că
a fost o glumă! (Se ridică şi dă să pună mâna pe
plasa cu tabloul spre a-l scoate şi a-l privi:) Iar
aici în plasă o fi vreo pânză goală, nu?
Elinda
şi Gabelina (speriate, într-un glas): Nu!
Elinda
(luând cu repezeală plasa şi ferind-o de mâinile Afrodisiei):
Adică... da... Dar nu are sens să te mai uiţi în plasă... E doar
o pânză albă... Ai dreptate...
Afrodisia
(aşezându-se deprimată pe scaun): Deci nu era o glumă...
(Cele trei rămân un moment în tăcere...)
Chelneriţa
1 (intrând cu băuturile pe o tavă): Am sosit! (Începe să
aşeze băuturile pe masă.)
Elinda:
Deci v-a prins gluma noastră!
Chelneriţa
1: Aţi fost foarte convingătoare!... Sunteţi actriţe?
Elinda:
Nu chiar, dar pe aproape... Suntem artiste...
Chelneriţa
1: Ce artiste?
Gabelina:
Încă ne căutăm menirea!
Afrodisia:
Eu sunt Miss Europa!
Chelneriţa
1: A... Ştiam eu că v-am mai văzut undeva!... Doamne ce
frumoasă sunteţi!... Mi se pare că era o ştire la televizor cum
că urmează să participaţi la Miss Univers... Sunt sigură că o
să câştigaţi! Sunteţi cea mai frumoasă femeie pe care am
văzut-o vreodată... Şi văd că aveţi şi un talent de actriţă
nemaipomenit...
Elinda:
Da... Şi pe deasupra mai şi pictează foarte frumos...
Gabelina:
Exact: Urâta Urâtelor!
Chelneriţa
1: Poftim?
Gabelina:
Nimic... Era o glumă!
Chelneriţa
1: Vai, doamnă dragă, dar nici în glumă să nu spuneţi aşa
ceva! Domnişoara Afrodisia... (mi-am adus aminte cum vă cheamă...)
e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată... Şi e
mult mai frumoasă în realitate, decât la televizor...
Afrodisia:
Mulţumesc de compliment...
Chelneriţa
1: Cu plăcere!
Gabelina:
E frumoasă doamnă, e frumoasă! Ba chiar foarte frumoasă, dar o
vorbă de înţelepciune spune că întotdeauna există ceva urât în
ceea ce e frumos şi ceva foarte urât în ceea ce e foarte frumos...
Nu-i aşa?
Chelneriţa
1 (uşor ezitând): Da... Există... Nimeni nu e perfect...
IV
Alcesia
(intră grăbită pe scenă): Salut fetelor! Aţi început cheful
fără mine?... Ce-am pierdut?
Gabelina:
Mai nimic... Hai stai jos!... Ce bei?
Alcesia
(privind spre chelneriţă): Bună
ziua. Un suc natural de pere vă rog!
Chelneriţa
1: Imediat!... (Se
retrage...)
Gabelina
(către Alcesia): S-au copt
perele?
Alcesia:
Da... Nu ai văzut? E plină
piaţa de ele... Şi sunt foarte bune!
Gabelina:
Sunt foarte bune... dar numai dacă sunt coapte...
(Sfârşit
1)
(Continuare
pentru cine are nevoie de lămuriri suplimentare:)
Alcesia
(către Afrodisia): Afrodisia
dragă ce mai faci? Pe data viitoare, când o să vii la întâlnirea
noastră de la atelier, o să avem o mare surpriză pentru tine...
Ţi-au spus fetele?
Afrodisia:
Da... mi-au spus... Dar din câte
am înţeles nu cred că vreau să o văd...
Alcesia:
Dar de ce? Fetele ţi-au făcut
nişte portrete foarte la modă şi multe dintre ele sunt foarte
reuşite artistic... Uite, de exemplu, Gabelina mi se pare că a
reuşit chiar să realizeze o capodoperă...
Afrodisia:
Da ştiu... Am auzit... Urâta
Urâtelor...
Alcesia:
Şi nu te bucuri?
Afrodisia:
Ba m-am bucurat, dar numai atâta
vreme cât am crezut că în capodopera cu pricina s-a imortalizat pe
sine sau pe una din voi... Acum că ştiu că eu sunt subiectul
acestei capodopere m-a apucat depresia...
Gabelina:
Şi mai înainte a apucat-o o
criză de nervi, că a dat cu mine pe jos şi m-a strâns de gât,
mai să mă omoare...
Alcesia:
Vai de mine! Nu se poate! E
adevărat Afrodisia? Nu-mi vine să cred!
Afrodisia
(zâmbind): Nu e adevărat... E
doar o glumă...
Alcesia:
Vai, ce m-aţi speriat!... Ştiam
eu că nu e capabilă Afrodisia de aşa ceva... Vezi Gabelina că
te-ai înşelat? Ai tu teoria ta cum că în orice frumos este ceva
urât şi că în ceea ce este foarte frumos este ceva foarte urât...
Dar mi se pare că în cazul Afrodisiei te-ai cam înşelat... Ea e
frumoasa noastră şi nu este nimic urât în ea...
Afrodisia
(se ridică în picioare şi izbucneşte în plâns): Vă
rog opriţi-vă! Nu vă mai jucaţi cu mintea mea! Nu mai suport!
(Chelneriţa
1 se apropie de masa fetelor să aducă sucul de pere, dar se opreşte
puţin retrasă când o vede pe Afrodisia plângând.)
Alcesia
(se ridică în picioare): Dar
ce s-a întâmplat Afrodisia? Hai linişte-te! Fetelor ce i-aţi
făcut? Doar ştiţi cât e ea de sensibilă! Hai să te îmbrăţişez!
Te rog nu mai plânge!
Afrodisia
(plângând cu suspine în braţele Alcesiei): Voi
nici nu ştiţi ce presiune este pe mine... Tot timpul să arăt
impecabil, să mă port impecabil... Totul să fie perfect... Dar nu
mai pot... Sunt şi eu om, am şi eu limite... Fac eforturi imense să
fiu tuturor pe plac, să fiu Frumoasa Frumoaselor, să alerg peste
tot: la coafor, prin magazine, la sală, la şediţe foto, la
televiziuni, la prezentări de modă... şi cu ce mă aleg de la cele
mai bune prietene ale mele? Cu un tablou numit „Urâta Urâtelor”...
Simt că-mi pierd minţile... (Strigă:)
Dar hotărâţi-vă odată: sunt sau nu sunt frumoasă? De ce vă
bateţi joc de mine? Ce v-am făcut eu? Cu ce v-am greşit?...
Chelneriţa
1: Bravo! Bravo doamnă! Aţi
jucat excepţional! Neapărat să vă faceţi actriţă, fiindcă
aveţi un mare talent!
Afrodisia
(surprinsă): Poftim?
Chelneriţa
1 (veselă): Am venit cu sucul
de pere! Îl las pe masă şi mă retrag! Încă odată felicitări!
Sunteţi extraordinară! (Chelneriţa intră în cafenea.)
Afrodisia
(aşezându-se buimăcită la masă în timp ce-şi ştergea
lacrimile de pe faţă): Ce-a
fost asta?... Nici nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine... Unde
sunt?
Gabelina
(după un moment de tăcere apăsătoare): Eşti
printre prietene Afrodisia! Te rog linişteşte-te! Nu vrem să-ţi
facem nici un rău! Dacă o să mă asculţi cu atenţie în
continuare, promit să-ţi explic tot ce s-a întâmplat şi o să
vezi că nu e nimic grav...
Afrodisia:
Nu e?... Atunci te ascult...
(Alcesia
se aşează şi ea la masă...)
Gabelina:
După cum ştiţi eu cred cu
tărie că rolul cel mai important al artei este să arate cu
claritate ceea ce este ascuns fie prin înlăturarea intenţionată
din faţa acestui ascuns a ceea ce-l ascunde, fie prin reducerea
puterii de ocultare a ceea ce ascunde...
Dacă,
de exemplu, urâtul se ascunde după frumos, atunci frumosul trebuie
făcut suficient de transparent încât să se poată vedea prin el
urâtul din spatele lui.
Arta
e menită să dezvăluie ceea ce este ocultat şi să dezvelească
din taină ceea ce trebuie să se vadă.
Ascunsul
tânjeşte spre ieşirea din ascundere, iar ascunzătorul vrea să ne
cenzureze privirea. De aceea, arta şi artista au misiunea de a da cu
răbdare şi delicateţe la o parte ascunzătorul spre a ne arăta
privirii ascunsul...
Dacă
unele lucruri esenţiale pentru viaţă nu ar fi mai mereu ascunse de
societate, arta nu ar mai prea avea ce să scoată din ascundere...
Dar cum sinceritatea completă e doar o virtute umană imaginară,
iar ipocrizia, prefăcătoria, viclenia, înşelătoria şi minciuna
sunt vicii reale ale umanului, arta în general şi cea picturală în
special devine, de foarte multe ori, o cale a sincerităţii ascunse
doar după un văl foarte subţire de transparenţă. Ea arată
astfel spre ceea ce nu se vrea să fie văzut...
Dacă
oamenii pe care eu îi pictez capătă, uneori, pe pânza mea
trăsături destul de urâte, e doar fiindcă oamenii în general vor
să ţină acest urât al lor în ascundere faţă de ceilalţi şi
mai ales faţă de ei înşişi...
Pictura
mea se vrea deci să fie o oglindă care scoate din ascundere cele
ascunse adânc în firea umană... Ea se vrea să fie o cale a
cunoaşterii de sine, o cale a conştientizării tot mai profunde a
ceea ce se ascunde în om...
Cineva
care priveşte doar spre frumosul din sine şi din lume nu prea ştie
pe ce lume trăieşte... El sau ea, din neatenţie sau naivitate,
alege să ignore urâtul din sine şi din lume şi astfel trăieşte
fantasmatic într-o lume de basm, desprinsă grav de realitate...
Acel
cineva visează, păşind cu ochii deschişi printr-o iluzie estetică
care-i prezintă o lume ce nu există şi nici nu va exista
vreodată... Frumuseţea fără urâţenie este, pur şi simplu, o
utopie...
Alcesia:
Dar Gabelina... Nu e frumuseţea
un ideal? Nu e bine, pe cât ne stă în putinţă, să tindem spre a
fi cât mai frumoase în gândire, simţire şi acţiune?
Gabelina:
Este – nu neg acest lucru...
Dar cum vom trăi în acest ideal, dacă, mai întâi de toate, nu
pornim de la realităţile urâte din noi şi din lume,
conştientizându-le cât mai bine spre a le putea apoi înlătura,
transforma sau depăşi, după caz, pe cât e posibil, acolo unde e
posibil, atunci când e posibil?
A
trăi în ideal nu e a trăi în fantezie, ci a pleca de la
realitatea existentă, de cele mai multe ori, dură şi puţin
plăcută, spre a o transforma, pe cât se poate, spre mai bine –
prin fapte reale, nu imaginare...
Ca
să înţelegem în mod realist frumuseţea, mai mereu, trebuie să
conştientizăm umbrele de urât care se ascund în spatele ei...
Alcesia:
Despre ce umbre vorbeşti?
Gabelina:
Frumuseţea, mai mereu, e doar un paravan, doar o scuză, doar un
ascunziş excelent pentru urâţenie... Şi unde s-ar putea ea
ascunde mai bine decât sub haine frumoase, sub un zâmbet frumos sau
sub un păr frumos aranjat?
Căutaţi
frumosul de formă şi în spatele lui veţi descoperi, adeseori,
locul preferat de manifestare al esenţei urâte, al urâţeniei
fiinţiale care îşi acoperă prezenţa cu strălucirile orbitoare
ale formelor frumos aranjate...
S-ar
putea chiar ca, uneori, frumosul şi frumuseţea să nu aibă, în
principal, decât acest rol – de a distrage atenţia de la
adevăratele realităţi, de cele mai multe ori, urâte, ruşinoase,
perverse, brutale, grosolane ale vieţii vicioase care luptă pentru
supravieţuire şi înmulţire folosindu-se fără sfială, printre
altele, şi de arma numită frumuseţe – care, în acest caz, se
dovedeşte a fi, de fapt, doar o iluzie, o fantasmă, o fascinaţie,
o hipnoză menită să deruteze şi să distragă atenţia...
De
exemplu, de obicei, la cele prea-frumoase, sub frumuseţea lor
aparentă, de suprafaţă, şi, adeseori, din cauza acestei frumuseţi
se ascunde mult orgoliu, înfumurare, vanitate, intoleranţă,
dispreţ, narcisism şi toane de toate felurile care în condiţii de
minimă opoziţie duc la nervozitate, iritare, agitaţie, supărare,
teamă şi întristare – stări ce se pot manifesta uneori chiar
prin violenţă şi delir...
Dar
această ascundere a viciului după virtute nu e valabilă doar
pentru prea-frumoase... Situaţia aceasta ocultă şi ocultată se
regăseşte la toţi oamenii, variind doar gravitatea ei.
Puterea
unei calităţi virtuoase, adeseori, ascunde după ea, printre
altele, viciul abuzului de putere... Iar dincolo de aparenţele
neconvingătoare ale virtuţii, adeseori, se găseşte doar tirania
viciului.
Prin
urmare, atunci când găsim, de exemplu, în frumoasa frumoaselor pe
urâta urâtelor şi o putem arăta lumii întruchipată pe o pânză,
iluzia se prăbuşeşte şi vraja încetează – putem vedea atunci,
cu maximă claritate, că ceva e tare în neregulă cu realitatea –
atât de în neregulă, încât acel ceva trebuie să fie ţinut mai
mereu ascuns, după forme frumoase menite să distragă şi după
frumuseţi iluzorii menite să oculteze adevăratele instincte,
intenţii şi motivaţii ce pândesc dincolo de masca cea frumoasă...
Şi
acum voi mă puteţi întreba: ce este atât de urât, încât mai
nimeni nu vrea să ştie de el? În ce constă această urâţenie
care trebuie mai mereu să se ascundă şi să fie ascunsă sub masca
frumuseţii? De ce lumea fuge pe cât posibil de conştientizarea
existenţei urâtului? De ce mai nimeni nu vrea să ştie de el?
Elinda:
De ce?
Gabelina:
Deoarece urâtul e real, iar
frumuseţea e o iluzie... Deoarece frumuseţea e trecătoare, dar
urâtul lumii pare să fie permanent... Deoarece urâţenia e faţa
reală a lumii, iar frumuseţea e doar o mască pusă peste ea spre a
o ascunde...
Realitatea
e, de obicei, atât de urâtă, încât, pur şi simplu, omul, pe de
o parte, nu mai vrea să o vadă, iar, pe de altă parte, nu poate să
o vadă... Ea e mult mai urâtă decât ne putem noi imagina...
Putem
spune chiar că, adeseori, realitatea e atât de urâtă, încât nu
se mai poate privi pe sine în oglindă... Şi aici intervine arta –
jucând rolul de oglindă pentru realitate în faţa conştiinţei
umane ce se ascunde de sine.
Adeseori,
arta indică deci indirect spre ceea ce mai nimeni nu vrea sau nu
poate să contemple în mod direct. Ea e o cale strâmbă, lungă şi
întortocheată, dar, de obicei, e singura cale pe care conştiinţa
umană are curaj să păşească spre a se apropia de adevărul din
sine şi din lume – de acel adevăr şi de acea lume ascunsă în
spatele măştii sociale...
Iată
deci îndemnul meu: „Priveşte cu atenţie frumuseţea şi vei
vedea în ea o minciună!... Iar dacă ai curaj, priveşte în faţă
urâtul şi vei vedea în el adevărul!...”
Elinda:
Ce adevăr?
Gabelina:
Adevărul care te anunţă că lumea nu este magie adevărată...
ci e doar iluzionism de bâlci... Căci, până la urmă, ce este
urâţenia?... Urâţenia nu este decât o frumuseţe a cărei iluzie
a fost demascată!
Alcesia:
Trebuie să recunosc că ai un punct de vedere destul de
incintant asupra urâţeniei şi a frumuseţii. Şi, în plus, nu e
mai deloc lipsit de adevăr... E interesantă şi poziţionarea
artei, mai întâi, ca mediator între cele două şi, apoi, ca
mecanism psihologic şi social de acces indirect spre unele din
adevărurile cele mai ascunse ale fiinţei umane... Am reţinut şi
faptul că pentru tine jocul artistic nu e niciodată dezinteresat:
fie că e motivat de plăcere, de utilitate sau de alt interes el
urmăreşte mereu ceva aflat dincolo de suprafaţă şi de imediat –
o incursiune aventuroasă prin labirintul minţii umane... Dar oare
arta însăşi nu ar putea să facă parte şi ea din iluzia
aparenţelor de care tu vorbeai? Şi, astfel, să-i poarte pe
neatenţi şi naivi (fie ei amatori sau experţi) chiar prin zone mai
superficiale şi mai înşelătoare decât cele în care se poate
găsi cineva mai puţin interesat de artă...
Gabelina:
Într-adevăr... Nici drumul artei nu e lipsit de primejdii şi
capcane, mai ales atunci când ea, în întregul ei sau doar pe vreo
ramură artistică oarecare, e ruptă brutal din ansamblul cultural
organic din care face parte... De fapt, pornind de la distincţia
dintre frumuseţe şi urâţenie, despre care v-am vorbit, putem
menţiona două tipuri de artă: o artă frumoasă şi o artă urâtă:
una care încearcă să vrăjească, să hipnotizeze, să iluzioneze
şi cealaltă care caută să dezvrăjească, să trezească, să
ilumineze.
Arta
urâtă e privită cu ură, de multe ori, tocmai din acest motiv:
pentru că încearcă să spună ceea ce e interzis să se spună. Ea
e urâtă de foarte mulţi, tocmai pentru că militează împotriva
cenzurii explicite sau tacite care domneşte într-o societate sau
într-un individ.
Arta
urâtă e urâtă de foarte mulţi, tocmai pentru că arată spre
urâtul pe care societatea sau individul vrea să-l ascundă sub preş
– ea e astfel urâtă, nu doar fiindcă arată spre ceea ce este
urât, ci mai ales fiindcă incită astfel spre înlăturarea sau
diminuarea urâţeniei spre care arată. Arta urâtă e privită cu
ură, de multe ori, doar fiindcă omului îi este lene să se schimbe
spre mai bine, fiindcă schimbarea dinspre urât spre frumos
presupune, de multe ori, o muncă intensă pe care el fie nu poate,
fie nu are chef să o facă.
Alcesia:
Dar de ce te duci aşa de departe cu misiunea artei? Poate că
arta nu are alt rol decât de simplă înregistrare, fotografiere sau
filmare a unor momente din realitate... În loc să fie un filosof
sau un critic, un moralist sau un revoluţionar, artistul poate că
ar trebui să fie doar un martor relativ imparţial al istoriei... Nu
crezi?
Gabelina:
Nu neg un astfel de rol al artei, fie că vorbim de literatură,
de pictură sau de cinematografie. Dar omul în general şi artistul
în special nu poate fi un simplu martor al vieţii... El însuşi
este viaţă şi, prin urmare, se implică în viaţă spre
influenţarea vieţii... El nu e chemat doar să reproducă întocmai
ceea ce vede, ci şi să inoveze sau să inventeze noi modalităţi
de exprimare artistică a realităţilor vieţii, mai ales dacă s-au
inventat mijloace tehnice care pot reproduce realitatea mult mai bine
şi mult mai repede decât el...
Elinda:
La ce te referi mai exact?
Gabelina:
Să luăm, de exemplu, cazul picturii... În măsura în care
pictura ar fi doar fotografie, pictorul nu ar fi altceva decât un
aparat de fotografiat: o maşină biologică de reprodus/ repetat/
fotografiat realitatea.
De
aceea, eu cred că pictorul sau pictoriţa care reprezintă fidel
ceea ce vede în faţa sa e doar un aparat de fotografiat demodat, un
aparat foto depăşit de timp, un aparat încet în funcţionare, cu
multe erori de redare şi extrem de costisitor... S-ar putea spune că
e chiar un aparat de fotografiat stricat sau cel puţin extrem de
ineficient... Imaginaţi-vă că aparatului foto i-ar lua de la
câteva zile, până la câteva luni pentru a realiza o singură
fotografie, de obicei, destul de nereuşită, a ceea ce a fost o
singură clipă în timp... Şi totuşi unii pictori ignoră faptul
că aparatul foto s-a inventat şi continuă să producă şi ei,
prin pictura lor anacronică, „fotografii” adeseori defectuoase
ale realităţii, cu o risipă de timp şi de resurse demnă de o
cauză mai bună...
E
drept că înainte de această invenţie majoritatea pictorilor nu
erau altceva decât „fotografi” sau mai precis „aparate
biologice de fotografiat”, iar munca lor în acele timpuri, deşi
înceată şi costisitoare, era utilă şi necesară. Dar după
această invenţie şi, mai ales, după inventarea aparatului de
fotografiat color şi a listării pe pânză „pictorii-fotografi”
nu mai sunt decât fantome triste ale trecutului... E efectiv o
prostie să te antrenezi ani de zile şi apoi să munceşti intensiv
zile, săptămâni sau chiar luni întregi spre a realiza ceea ce un
aparat foto face într-o secundă...
Pictorul
e chemat astăzi să depăşească stadiul de „aparat de
fotografiat” pentru a deveni un vizionar ce creează o lume de
imagini pe care un aparat foto nu o poate surprinde nicicum, fiindcă
ea nu există înainte de a fi reprezentată de către pictor pe
pânza lui... Astăzi pictorul e chemat să inventeze imagini, nu să
le copieze după alte imagini... Rolul lui nu mai este să reproducă
şi să copieze fidel realitatea prezentă în faţa ochilor săi, ci
acela de a inventa o nouă realitate pornind de la propria lui
imaginaţie...
În
măsura în care pictura nu este copiere, iar pictorul nu este aparat
de copiat, ea trebuie să fie, mai ales, invenţie şi inovare, iar
el o fiinţă plină de imaginaţie... Pictorul trebuie să lucreze
în principal cu imaginaţia sa... Pentru aceasta el trebuie să
filosofeze imaginativ asupra lumii şi nu doar să o reproducă „ca
un papagal” (sau, mai tehnic spus, ca un studio foto extrem de
ineficient).
Eu
recomand chiar ca pictorul care realizează portrete să inventeze
oamenii din picturile sale, nu să-i reproducă după modele reale...
Alcesia:
Oare nu exagerezi cu această apropiere între un anumit tip de
pictură şi fotografie, respectiv cu suprapunerea pe care o propui
între un anumit tip de pictori sau pictoriţe şi un aparat de
fotografiat?
Gabelina:
Nu exagerez chiar deloc. Dacă unii susţin că pictura este
fotografie, atunci şi fotografia este pictură... Dacă însă
pictura nu e (sau nu mai e) fotografie, atunci nici fotografia nu
(mai) este pictură...
Elinda:
Eu cred că Gabelina are dreptate şi când apropie pictorul de
un aparat de fotografiat şi când îl apropie de imaginaţia lui.
Părerea mea este că instinctul primar al pictorului nu este altul
decât instinctul de reproducere... Pictorul simte impulsiv în el
nevoia de a reproduce: fie ceea ce vede în faţa ochilor săi, fie
ceea ce percepe în imaginaţia sa, fie o combinaţie între cele
două... „Reproducerile” sale sunt chemate însă să poarte
într-adevăr o amprentă personală prin care el îşi anunţă
prezenţa în actul reproducerii: cu cât reproducerea e mai
personală, cu atât e mai puternică prezenţa...
Instinctul
e fundamental în pictură, dar nu orice instinct, ci instinctul de
reproducere... Realul şi imaginarul se reproduc instinctual prin
fiinţa artistului...
Gabelina:
Mulţumesc de completări Elinda. Sunt foarte corecte.
Într-adevăr artistul e mereu invitat să jongleze cu arta lui
tocmai la intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce se ascunde,
dintre realitatea exterioară şi imaginaţia interioară. El trebuie
să producă sau să reproducă o imagine în care să fie prezente
deopotrivă ambele aspecte: şi exteriorul şi interiorul, şi realul
şi idealul, şi perceptivul şi imaginarul, şi ceea ce se vede şi
ceea ce nu se vede, şi ceea ce este la vedere şi ceea ce este
ascuns, fiind mai greu de văzut...
Şi
pentru că trebuie să lucreze în punctul de intersecţie al tuturor
acestor planuri el nu mai poate fi un simplu „aparat de
fotografiat”, ci trebuie să fie ceea ce aparatul respectiv nu
poate să fie: o conştiinţă artistică a realităţii. O
conştiinţă care discerne între bine şi rău, între virtute şi
viciu, între frumos şi urât spre armonizarea superioară a fiinţei
umane. O conştiinţă care înţelege că binele nu este uşor de
înfăptuit, dar e extrem de necesar, că virtutea nu e deloc de
lepădat, chiar dacă viciul domină uneori peisajul, că frumosul
este util şi plăcut, mai ales dacă nu e doar un paravan pentru
urâţenie.
Pentru
că, aşa cum am mai subliniat, adeseori, urâtul se ascunde cu
viclenie după frumuseţe şi mai nimeni nu vrea să recunoască şi
să combată această realitate socială şi psihologică...
Artista
însă, dacă doreşte, poate să spună ceea ce, de obicei, nu se
spune – anume că sub aparenţele virtuţilor se ascund, de prea
multe ori, vicii extrem de nocive pe care le putem diminua sau
înlătura, după caz, numai dacă, mai întâi, le conştientizăm
cât mai bine prezenţa lor vicioasă.
Fiindcă,
adeseori, viciul se ascunde chiar după virtute, din neatenţie şi
superficialitate, el poate fi confundat cu virtutea, găsind uneori
în ea o justificare, evident greşită, pentru existenţa sa... O
virtute nu scuză viciile... Ba dimpotrivă: dacă este reală, ea se
luptă cu ele.
De
multe ori, dacă privim dincolo de frumuseţe, putere, faimă,
bogăţie, noroc, nu găsim decât vanitate şi narcisism,
intoleranţă şi abuz, ipocrizie şi înşelăciune, minciună şi
hoţie, nefericire şi angoasă... Când primeşti mai mult decât
poţi duce, adeseori, te prăbuşeşti sub povara unor daruri prea
grele spre a fi purtate de o singură fiinţă. De aceea, cei dăruiţi
de soartă trebuie să înveţe mai mult decât alţii controlul şi
auto-controlul exercitat cu chibzuinţă – să înveţe smerenia,
bunăvoinţa, cumpătarea, dăruirea şi detaşarea: artista care
primeşte un dar trebuie să dăruiască la rândul ei, dacă nu vrea
să se prăbuşească sub povara egoismului, narcisismului şi
lăcomiei sale...
Alcesia:
Gabelina... În principiu, tu ai dreptate, dar nu cred că e acum
momentul cel mai potrivit să ne ţii o lecţie de morală...
Gabelina:
Aşa s-a înţeles?... Scuze! Eu
nu voiam decât să vorbesc despre Artă şi despre ceea ce o pune pe
ea în mişcare, anume, scoaterea din ascundere, dezvăluirea,
revelarea, destăinuirea şi dezvrăjirea.
Alcesia:
Şi eu care credeam că rolul artei, adeseori, e chiar pe dos de cum
zici tu: să ascundă, să învăluie, să mistifice, să tăinuiească
şi să-l vrăjească pe cel care se întâlneşte cu ea purtându-l
spre o scurtă evadare din mocirla realului vicios, dur, apăsător,
cenuşiu... Că ea este o insulă de culoare într-o fotografie
alb-negru...
Gabelina:
Şi asta e Arta, doar că
aceasta nu e arta care se potriveşte cel mai bine cu felul meu de a
fi... Şi eu mai folosesc uneltele fanteziei vrăjitoare în munca
mea artistică, dar numai spre împlinirea sensului primar al artei –
care e acela de revelare, de ajutor spre conştientizarea din ce în
ce mai profundă a ceea ce este, acolo unde este, aşa cum este...
Elinda:
Văd că una militează pentru
vraja frumuseţii, iar alta pentru frumuseţea adevărului... Nu
credeţi însă că e posibilă şi arta de dragul artei, o artă
fără nici o miză serioasă, un joc artistic ghidat doar de simpla
plăcere a jocului?
Gabelina: Nu există joc fără
miză... Dacă există plăcere în joc, atunci putem găsi în el
cel puţin miza plăcerii, iar dincolo de ea se întinde tot domeniul
psihologiei motivaţionale, al moralei şi al artei. În plus, jocul
este prin însăşi natura lui un act de ascundere, un act de
prefăcătorie, de imitare, de deghizare – actul prin care te
comporţi ca şi cum ar fi ceea ce nu este şi ca şi cum ai fi ceea
ce nu eşti...
Tocmai
de aceea, de multe ori, sub masca jocului, artistul, prin arta sa,
spune şi arată lucruri pe care altfel nu ar putea să le comunice
cu o prea mare uşurinţă.
Jocul
e o momeală pusă pentru conştiinţă spre a o păcăli să-şi
depăşească a ei auto-cenzură şi, astfel, să ajungă la ceea ce
se ascunde dincolo de suprafaţă – să ajungă la urâţenia de
dincolo de frumuseţea aparentă, la minciuna ascunsă după adevărul
parţial, la răutatea profundă mascată de bunătatea superficială.
Jocul
artistic are, de obicei, o motivaţie mult mai serioasă decât cea
care se arată la o primă vedere.
Măştile
sociale pe care le putem vedea pe chipurile oamenilor, deşi,
adeseori, par plăcute, frumoase, binevoitoare... ascund, adesea, sub
ele... suferinţa, urâţenia şi răutatea... De aceea, rolul artei
este să ne ajute să vedem dincolo de masca socială, prin ea: arta
poate să scoată spre vedere pe chipul lumii întregul ei fiinţial,
cu plusurile şi cu minusurile sale.
Elinda:
Mi se pare că ceri prea mult de la Artă şi eşti prea serioasă cu
o ramură a culturii care, de multe ori, nu se ia prea în serios,
mulţumindu-se să fie un simplu joc de copil...
Gabelina:
Ai dreptate... Întocmai de aceea e atât de necesară arta pe care
eu o practic – arta folositoare pentru maturizarea copiilor, pentru
ajutorul pe care ea îl dă spre maturizarea mentală a celor ajunşi
la maturitate corporală... Într-un trup de adult ar fi bine să
funcţioneze o minte de adult, nu una de copil.
Părerea
mea e că odată ajunse la maturitate nu mai e cazul să credem, nici
măcar în joacă, în fantezii infantile, nu mai e cazul să tolerăm
ascunderea viciilor după virtuţi de suprafaţă şi nu mai e cazul
să ignorăm realitatea nevrăjită a universului... Cam asta am avut
de spus...
Afrodiasia...
sper că te-am mai liniştit şi te-am lămurit în legătură cu
intenţiile mele faţă de portretizarea ta într-un anumit fel şi
nu în altul... Dacă mai ai nelămuriri legate de bunele mele
intenţii, te rog să ţi le exprimi...
Afrodisia:
Ce să zic? E interesant tot ce ai spus! Dar nu trebuia să te
deranjezi să inventezi o întreagă teorie estetică doar spre a mă
poci pe mine într-un tablou... Acum, dacă am văzut că ai meditat
aşa de serios asupra relaţiei dintre frumuseţe şi urâţenie,
după care ai ales persoana mea spre a exemplifica o întreagă
teorie despre artă, parcă mă simt chiar flatată... Poate pe
viitor, în ciuda frumuseţii mele trecătoare, lumea îşi va mai
aduce aminte de mine doar când va privi această capodoperă
artistică pe care se pare că ai creat-o...
Gabelina:
Vrei să o vezi?
Afrodisia:
Nu! Te rog nu!... De abia ce m-am mai liniştit şi eu un pic şi
nu vreau să mă apuce iarăşi toţi dracii... Lasă că poate
odată, cândva, când îmi voi face curajul necesar, mă voi duce la
Elinda să-mi privesc urâta din mine... Dar acum sunt prea speriată
să fac acest lucru, mai ales după ce m-am comportat cum m-am
comportat... Se pare că e destul de periculos să ajungi faţă în
faţă cu cineva care are curajul să-ţi spună fără ezitare, nu
doar că nu eşti perfectă, ci chiar că dincolo de masca ta de
frumuseţe, te macină fără încetare angoasa urâtului interior...
Te
rog să mă ierţi, fiindcă mi-am pierdut cumpătul mai înainte...
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... Parcă am înnebunit pentru o
clipă... E drept că am avut mai multe probleme în ultima vreme şi
se pare că s-au adunat şi s-au adunat până au explodat... Îmi
cer mii de scuze!...
Gabelina:
Nu ai pentru ce... Te înţeleg, dar sper să nu se mai repete,
nu pentru binele meu, fiindcă de aici încolo o să am mai multă
grijă cu tine, deoarece văd că eşti mult mai sensibilă decât
credeam, ci pentru binele tău, fiindcă un astfel de comportament în
alte circumstanţe ar fi putut să-ţi aducă foarte multe
neplăceri...
Afrodisia:
Ai dreptate, m-am comportat mizerabil... Nu se va mai repeta...
Mi-am învăţat lecţia: aparenţele înşeală: nu întotdeauna cei
care te laudă îţi vor binele şi nu întotdeauna cei care te
critică îţi vor răul.
Cine
ar trebui să mă atenţioneze atunci când greşesc, dacă nu
prietenele mele cele mai bune?... Ne împăcăm Gabelina?
Gabelina:
Din punctul meu de vedere nu ne-am certat niciodată... Hai să
te îmbrăţişez!... (Cele două se îmbrăţişează, apoi se
aşează la loc pe scaune.)
Afrodisia:
Dar totuşi acum, dacă suntem între prietene, recunoaşteţi şi
voi că nu sunteţi perfecte şi că, măcar parţial, astfel de
picturi urâte avându-mă pe mine ca subiect v-au fost inspirate de
urâtul din voi?...
Gabelina
(zâmbind): Foarte bună observaţie!... Vezi cum începi şi tu
să observi mai bine urâtul din lume, acum că ţi-a fost atrasă
atenţia asupra lui prin Arta care dezvăluie ceea ce, adeseori, e
ocultat?...
(Sfârşit
2)"
-
Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii”
- autor Radu Lucian Alexandru: