Artistele, uratul si arta

"Artistele, urâtul şi arta

Personaje: patru pictoriţe: Afrodisia – frumoasa frumoaselor, Gabelina – urâta urâtelor, Alcesia – esenţa esenţelor şi Elinda – privitoare în semne...

Locaţie: Pe undeva, pe un bulevard, câteva mese, cu scaune aferente, sunt dispuse în faţa unei cafenele care se numeşte Vraja Artistei...


I

(Îmbrăcată ca o artistă, Elinda intră pe scenă din partea stângă purtând în mână o plasă destul de mare ca dimensiuni...
Când ajunge în dreptul cafenelei, se întâlneşte cu Afrodisia...)

Elinda: Salut Afrodisia!... Văd că am ajuns în acelaşi timp... O fi vreun semn!
Afrodisia: Servus Elinda!... Ce semn să fie?... Eu sunt realistă. Nu cred în semne!

(Afrodisia este foarte frumoasă şi e îmbrăcată după ultima modă... Mai are şi o prezenţă de spirit pe măsură şi gesturi foarte delicate...)

Elinda: Nu ai mai ajuns la întâlnirea pictoriţelor... Păcat... S-au revelat lucruri fundamentale azi în atelierul Alcesiei...
Afrodisia: Iarăşi cugeţi prea mult!... Eşti o pictoriţă... prea... cerebrală... Iar arta ţine mai mult de emoţie, de intuiţie, de instinct... Ţi-am mai spus!
Elinda: Ce instinct?
Afrodisia: Instinctul...
Elinda: Care?
Afrodisia: Instinctul... acela fundamental...
Elinda: Care din ele? Pentru că sunt mai multe instincte fundamentale.
Afrodisia: Vezi?! Iarăşi complici inutil situaţia!... Gândeşti prea mult... Mai bine ai picta!... Vreau să zic – mai des şi mai mult... Că până începi tu o pictură te apucă primăvara şi până o termini vine toamna...
Elinda: Dar care e graba? Ştii doar că mă pornesc mai greu... Apoi, mi-e greu să continui şi, în cele din urmă, finalizarea unei picturi îmi creează uneori o adevărată angoasă existenţială... Chiar nu ştiu când trebuie să mă opresc...
Afrodisia: Oricând...
Elinda: Scuze că te ţin de vorbă în faţa cafenelei... Ne aşezăm la o masă sau le mai aşteptăm un pic aici pe celelalte fete?
Afrodisia: Încă nu... Adică da: le aşteptăm!... Ce ai în plasă? Te pomeneşti că ai terminat un tablou şi l-ai dus să-l arăţi fetelor... Oau!... Ăsta da eveniment! Felicitări!... Vreau să-l văd! Sunt foarte curioasă... E drept că eu sunt mai nouă în clubul nostru de pictoriţe, dar tu realizezi că eu nu ţi-am văzut până acum nici un tablou?... Pot să-l văd?
Elinda: Ăă... nu...
Afrodisia: Hai nu fi sfioasă!... Nu vrei să mi-l arăţi?
Elinda: Ba vreau... Dar nu pot... Şi oricum nu cred că vrei să vezi tabloul acesta...
Afrodisia: De ce?
Elinda: E destul de urât... Dacă ar fi să mă iau după vorbele fetelor, este chiar urât rău de tot... E de-a dreptul hidos, poate chiar scârbos... E oribil, e dezgustător: aproape că îţi vine greaţa când te uiţi la el... E atât de respingător, încât, după o cât de scurtă privire asupra lui, efectiv, te apucă instinctul de a-ţi muta privirea în altă parte...
Afrodisia: Hai tu Elinda, nu mai exagera... că nu poate fi chiar aşa de bun tabloul tău...
Elinda: Cum să fie bun? E rău... E rău construit, e prost realizat, îţi creează instant o impresie negativă... E un tablou urât!... Tu nu înţelegi?... Şi apoi, nu e tabloul meu...
Afrodisia: A... Acum înţeleg!... E tabloul Gabelinei! Ea e expertă în urâţenie... Ce caricatură a mai făcut de data aceasta?
Elinda: Nu vrei să ştii!
Afrodisia: A... Ştiu! Urâta aia şi-a făcut autoportretul! Doamne ce urâtă e! Şi ce urât se îmbracă... Şi ce urât vorbeşte... Şi ce urât dansează!... Ce mai: o adevărată artistă!... Toată admiraţia din partea mea!... Hai, te rog, arată-mi capodopera!
Elinda: Nu pot... Am o reţinere.
Afrodisia: Ce te reţine?
Elinda: Subiectul.
Afrodisia: Ce subiect?
Elinda: Figura!
Afrodisia: Ce figură?
Elinda: Modelul!
Afrodisia: Ce model?... Hai, te rog, nu mă mai ţine în suspans!... Ce rău îmi pare acum că nu am fost şi eu de faţă când vi l-a arătat!
Elinda: Lasă că e mai bine aşa...
Afrodisia: De ce să fie?... Pictura aceasta o fi vreo capodoperă neînţeleasă a artei contemporane, iar eu nu am fost de faţă la prima ei expunere publică... Nu e bine deloc!
Elinda: Ba eu zic că e mai bine aşa...
Afrodisia: Îmi dai emoţii!... Ştii doar că eu sunt o femeie sensibilă şi delicată, şi foarte emotivă... Presimt... că ceva nu e în regulă...
Elinda: Vezi? – Semnele!... Tu ai zis că nu crezi în ele, dar să ştii că există!
Afrodisia: Bine... Există semne... Hai să-ţi fac pe plac... Eşti mulţumită?... Acum dă-mi, te rog, plasa (se întinde spre plasă)... încet, cu grijă, să nu vătămăm capodopera (Elinda pune plasa la spate)... că nu mai am răbdare!... Am deja emoţii!... Îmi bate inima cu putere şi mă ia cu palpitaţii... (Mieros:) Aşa că te rog! Ai milă de sănătatea mea şi de curiozitatea mea artistică înnăscută şi atent cultivată!
Elinda: Bine Afrodisia... Sigur că ţi-l arăt... Dar te rog să mai ai un pic de răbdare, fiindcă, după umila mea părere, nu eşti încă pregătită să-l vezi...
Afrodisia: Eu? Nu sunt pregătită?... Eu?!... care am văzut o grămadă de muzee şi de expoziţii pline cu urâciuni picturale, pline cu monstruozităţi vizuale, cu tablouri infestate cu aberaţii cromatice, pervertite spre abstractul cel mai abject, degradate compoziţional spre simplă întâmplare oribilă aruncată cu scârbă pe pânză şi apoi expuse fără jenă spre a etala cu dezinvoltură urâtul, hidosul, dezgustul, infectul spre atingerea delirului şi a demenţei, a angoasei şi a chinului, a patologicului şi a tragicului...
Eu?!... Eu nu sunt pregătită?... Draga mea... eu ştiu să apreciez, poate mai bine decât mulţi experţi în artă, o capodoperă a urâtului! Sunt conştientă de revoluţia urâtului în artă şi o înţeleg pe deplin!
Elinda: Ok... M-ai convins!... Dar înainte să ţi-l arăt... dă-mi voie să-ţi fac un fel de introducere şi o prezentare în context... Te rog să mă crezi că se impune, altfel s-ar putea să-l interpretezi cu totul greşit...
Afrodisia: Ce să mai interpretez?... Parcă ne-am lămurit! E urât! E fenomenal de urât! E hidos... E scârbos... E dezgustător... aproape că provoacă greaţă, e extrem de respingător... Şi după ce-l priveşti cu greu pentru o clipă simţi cum instinctul de a privi în altă parte pune stăpânire pe ochii tăi şi-i întoarce cu forţa spre o altă direcţie... Dacă descrierea ta este corectă, vorbim clar de o capodoperă!... Nu e nici o îndoială!... Gabelina nu ştie să deseneze mai deloc, iar de colorat nu ştie nici atât... dar are o sinceritate în exprimare care te lasă mereu buimăcită – fata asta are un talent fenomenal... De multe ori, am impresia că e genială...
Elinda: Văd că o admiri, deşi tu pictezi în cu totul alt stil... Picturile tale radiază de frumuseţe, de bucurie, de armonie, de ordine, de simetrie... Ele îţi captează privirea şi parcă nu o mai lasă să plece de la ele... Pe unele ai sta şi le-ai privi ceasuri întregi...
Afrodisia: Mulţumesc de apreciere!... Frumuseţea se reflectă adeseori natural din mine... Eu sunt frumoasă şi pictez frumos... Asta-i tot...
Elinda: Şi atunci de unde fascinaţia aceasta pentru urât? De ce admiri pictura Gabelinei? Că uite: ea nu pictează frumos decât foarte rar... Ba parcă caută înadins urâtul şi îl expune aproape fără nici o reţinere...
Afrodisia: Poate din cauză că extremele se atrag... Eu frumoasă... Ea urâtă... Eu cu frumuseţea, ea cu urâţenia...
Elinda: E... Nu-i chiar aşa de uşor de făcut împărţirea... Mai ales în artă şi în special în pictură, îndeosebi în climatul artistic contemporan...
Afrodisia: Aici ai oarecum dreptate... Chiar şi eu sunt confuză uneori, cu toată pregătirea mea... Dar să ştii că ceva începe să-mi devină clar...
Elinda: Ce?
Afrodisia: Instinctul!
Elinda: Ce instinct?
Afrodisia: Instinctul fundamental în artă...
Elinda: Care? Doar ţi-am spus – sunt mai multe!
Afrodisia: Nu chiar! Eu cred că e doar unul... Şi încep să înţeleg de ce nu vrei să-mi arăţi tabloul...
Elinda: De ce?
Afrodisia: Cred că Gabelina ţi-a făcut portretul. De aceea, e la tine. Nu?
Elinda: Nu!
Afrodisia: Nu ţi-a făcut portretul?
Elinda: Nu... Nu de aceea e la mine... Pur şi simplu, mi-a plăcut foarte mult tabloul ei, ei i-a plăcut pictura mea şi am făcut schimb... Dar vezi: tu, uneori, ai o hibă: ai talent, desenezi frumos, dar, uneori, te prea grăbeşti spre concluzii... Şi, astfel, nu înţelegi contextul, fiind prea preocupată de joaca ta cu instinctele, intuiţiile şi emoţiile tale frumoase...
Afrodisia: Exagerezi... Eu nu sunt grăbită!... Ci tu eşti lentă!... Începi un tablou...
Elinda: Da ştiu... Dar eu vreau să... aprofundez... Mie îmi place să pictez pe îndelete, fără grabă... Iar ţie, dacă ai asculta, ţi-aş povesti contextul, te-aş pregăti emoţional şi, la urmă, ţi-aş arăta tabloul... Dar prea te grăbeşti!
Afrodisia: Bine, te ascult...
Elinda: Deci ne-am întâlnit ca de obicei... Vrei să ne aşezăm jos sau mai aşteptăm?
Afrodisia: Nu mă grăbesc! Nu?
Elinda: Ok... Respirăm încet... Nu ne grăbim... Aflăm contextul... Deci era de faţă şi Alcesia, iar Gabelina tocmai intra radiind pe uşa atelierului...
Afrodisia: Normal... Tocmai făcuse o capodoperă...
Elinda: Răbdare!
Afrodisia: Ce răbdare? Ştim deja: e urâtă, e foarte urâtă, e chiar hidoasă, aproape greţoasă, alungă privirea şi te reprezintă pe tine... Fericito! Ai fost imortalizată!
Elinda: Nu dragă! Ţi-am mai spus doar că nu mă reprezintă pe mine!
Afrodisia: Dar pe cine? Pe Alcesia?... A făcut-o urâtă şi pe aia... Doamne ce mă bucur!... Ce ifose îşi mai dă şi ea cu esenţele ei picturale... Măcar acum i s-a dat urâţenia pe faţă...
Elinda: Tabloul era în plasa aceasta... şi zice Gabelina:
– „Fetelor astăzi o să aveţi un şoc... Am creat ceva... ceva... extraordinar...
– Iarăşi vreo pocitanie... zise Alcesia.
– Da... – îi răspunse Gabelina: o pocitanie extraordinară! Şi trebuie să vă atenţionez că am pictat-o pe una din membrele acestui club în toată jegoşenia şi împuţeala ei fiinţială!”
Afrodisia: Aşa a zis?
Elinda: Aşa... Doar ştii ce urât vorbeşte uneori!
Afrodisia: Foarte urât!... Nu are stil... E mizerabilă... E vulgară... E respingătoare... Ce mai – e genială!... Dar continuă – am răbdare...
Elinda: Aşa – foarte bine... Respiră uşor, că imediat termin cu contextul şi îţi voi arăta tabloul...
Afrodisia: Desigur: nici o problemă! Am răbdare... Zi!
Elinda: Deci Gabelina continuă:
„– Una din membrele clubului nostru se va recunoaşte în acest tablou... execrabil... Şi îşi va vedea în el toate gunoaiele ei artistice, toate mizeriile ei interioare... Toată ipocrizia îi va fi dată pe faţă şi toată urâţenia îi va fi scoasă la iveală... Am numit acest tablou „Urâta Urâtelor”!
– Hi! – se miră Alcesia... Iar ţi-ai făcut autoportretul?
– Ha, ha... – îi replică Gabelina... Vedem noi cine râde la urmă!...
– Gabelina, draga mea, sper că nu m-ai pictat pe mine...”
Afrodisia: A pictat-o deci pe Alcesia?... Bine i-a făcut! E prea fiţoasă!... Şi a făcut-o urâtă–urâtă cum ziceai?... Ce frumos!
Elinda: Afrodisia dragă, e una atât de urâtă în tabloul acesta, de nici nu ştiu cum să-ţi explic în cuvinte cât e de urâtă... Mai bine ţi-l arăt!
Afrodisia: E... Stai nu te grăbi!... Am răbdare... Mai zi ceva cu contextul... Povesteşte-mi ce faţă a făcut Alcesia când s-a văzut pocită în halul acela...
Elinda: Văd că nu o prea ai la suflet... V-aţi certat? De aceea nu ai venit azi la atelierul ei?
Afrodisia: Nu... Nu am nimic cu ea, atâta doar că seamănă un pic cu tine, în ceea ce priveşte căutarea esenţelor... Dar măcar ea, spre deosebire de tine, pictează mai des şi mai mult... Vreau să zic mai mult decât zero... Că eu încă nu ţi-am văzut nici un tablou de al tău...
Elinda: Răbdare!
Afrodisia: Am!... Că zici că tocmai ai terminat şi tu unul, bănuiesc că primul (râde)... Scuze!... Era o glumă... Ţi-am văzut odată nişte desene şi sunt foarte bune...
Elinda: Dar...
Afrodisia: Dar nu sunt nici frumoase, nici urâte... Au însă şi ele un farmec al lor deosebit...
Elinda: Nu am talent? Asta zici?
Afrodisia: Cine? Eu?
Elinda: Da, tu!
Afrodisia: Hai nu te supăra... se mai întâmplă (râde)... mai ales dacă nu pictezi mai deloc...
Elinda: Dar acum am pictat!
Afrodisia: Da... Şi deci iată dovada: trebuie că ai chiar un mare talent, dacă chiar primul tău tablou prezentat public l-ai schimbat cu pocitania artistică a Gabelinei, care este deja artistă consacrată şi suficient de bine cotată încât probabil că a făcut deja o grămadă de bani din vânzarea gunoiului ei pictural...
Elinda: Mulţumesc de complimente... Hai mai bine să-ţi arăt tabloul şi să lămurim odată misterul femeii subiect!
Afrodisia: Stai!... Nu te grăbi!... Am răbdare... Continuă cu contextul!... Erai la momentul în care Alcesia îşi privea portretul şi făcea spume la gură când vedea cât de rău a pocit-o Gabelina... Bravo ei! Mare talent! Sunt fană Gabelina!... Nu aţi făcut poze?... Ce n-aş da să văd faţa Alcesiei când şi-a văzut fiinţa ei schimonosită, fâţâită, urâţită, înjosită, scuipată şi batjocorită în ultimul hal pe pânza unui tablou cu titlul... ţine-te bine... „Urâta Urâtelor”... Adică, putea să zică Gabelina simplu: „Urâta” sau „Cea urâtă”, sau „O urâta”, sau cum îşi numeşte ea, de obicei, picturile: „Urâtă 3” sau „Urâtă 4”... Dar acum i-a zis „Urâta Urâtelor” – nu o urâtă oarecare, printre multe alte urâte ce fac umbră pământului, ci cea mai urâtă dintre urâte... Iată batjocura supremă: să-şi bată joc de tine o urâtă... o foarte urâtă cum e Gabelina... Doamne ce urâtă e fata asta! Şi ce urât se îmbracă: parcă e cerşetoare... şi ce urât vorbeşte – parcă e birjar... Şi ce maniere urâte are: scuipă pe stradă, se scarpină în nas, se beşeşte în public fără jenă... ceva groaznic... Şi urâta asta de Gabelina (ea care e, pe bune, Urâta Urâtelor) i-a făcut portretul Alcesiei, care nu e deloc urâtă, are şi maniere, e plăcută la vorbă şi sensibilă emoţional, aşa ca mine, dar, în plus, mai are şi calităţile tale: cugetare, aprofundare, esenţializare... În ea se îmbină destul de armonios şi gândirea şi simţirea, şi raţiunea şi emoţia, şi ştiinţa şi arta – ceea ce se întâmplă destul de rar... De aceea, se şi simte ea foarte puternic atrasă de esenţele cele ascunse ale artei...
Elinda: O invidiezi?
Afrodisia: Pe cine? Pe Alcesia?... Nu!... Sunt mai frumoasă decât ea!... Toată lumea ştie că eu sunt cea mai frumoasă din grup... Sunt foarte frumoasă şi cu asta basta... De ce să fiu invidioasă?
Elinda: Pentru că-ţi lipseşte ceva!
Afrodisia: Ce?
Elinda: Instinctul!
Afrodisia: Ce instinct?
Elinda: Instinctul de reproducere!
Afrodisia: Poftim? Dar nu-mi lipseşte chiar deloc!... Îl am încă, unii ar zice, chiar foarte dezvoltat... Cu formele mele era inevitabil... Frumuseţea şi instinctul de reproducere merg mână în mână...
Elinda: Nu la instinctul sexual mă refeream... Eu am zis instinctul de reproducere.
Afrodisia: Şi care e diferenţa?
Elinda: Sexul e doar una din feluritele modalităţi de manifestare ale instinctului de reproducere... Acesta este instinctul vital al artistului... Nu despre acesta voiai să-mi spui şi tu?
Afrodisia: Mda... Eu vorbeam despre instinctul sexual – doar vezi câtă artă s-a făurit în jurul chipului femeii şi mai ales în jurul nudului feminin... Şi de ce oare? Răspunsul este simplu: instinctul sexual surprins în acţiune!
Elinda: E simplu, dar tocmai de aceea e greşit... Nu e complet: răspunsul complet este instinctul de reproducere...
Chiar mă gândeam, în timp ce veneam încoace, de ce ar vrea cineva să reproducă urâtul şi, mai ales, urâta (după cum vei vedea)?... Ştii ce figură a făcut Alcesia când a văzut tabloul acesta expus spre a fi văzut de toate pictoriţele prezente?
Afrodisia: I-o fi căzut faţa, ce mai!... Şoc şi groază!
Elinda: Ei nu!... A zâmbit! Şi nu a zis nimic, dar se vedea cum creştea bucuria în ea (în cele cinci secunde cât a rezistat să privească tabloul), după care s-a întors spre Gabelina şi a exclamat: „Bravo fată! Excelent! Ai aici o urâtă! Doamne fereşte!... Da' ai pocit-o bine nu glumă! Şi totuşi se recunoaşte că e ea! I-ai surprins perfect esenţa! Eu m-am prins cine este... Bravo! Nu ai nici un pic de talent la pictură... dar eşti genială!... Sărmana femeie! O să facă o criză de nervi când o să vadă tabloul... Bine măcar că nu e aici... Şi sper să nu vină nici la cafenea mai târziu, că o să iasă scandal mare...”
Afrodisia: Cum?! Deci... ea... nu era de faţă?
Elinda: Nu era.
Afrodisia: Dar toată lumea s-a prins despre cine e vorba, deşi pictura era sluţită în ultimul hal?...
Elinda: Exact...
Afrodisia: Curios! Şi lipseau multe fete de la întâlnire?
Elinda: Nu... Doar una.
Afrodisia: Cine?
Elinda: ... Nu ştiu... Nu i-am reţinut numele...
Afrodisia: Elinda hai nu glumi! Că m-au apucat subit nişte emoţii groaznice... Ştii doar că eu sunt o femeie foarte sensibilă...
(După o scurtă pauză, exclamă cuprinsă de o nervozitate extremă:) Scroafa dracului!... Nesimţită ordinară!... Handicapata!... Cum a îndrăznit aşa ceva? Cum şi-a permis arătarea aia să-şi bată joc de mine?... O iau la palme! O calc în picioare! O zdrobesc!... O fac praf când o văd!... O iau de păr şi o dau cu capul de perete până îi dă sângele pe urechi...
Elinda: Vai de mine Afrodisia! Dar tu eşti delicată şi gingaşă şi frumoasă... Cum să faci tu aşa ceva?
Afrodisia (extrem de tulburată): Dar ea cum şi-a permis să mă înjosească în halul ăsta? Cine se crede ea? Cum şi-a permis? Cine i-a dat voie?... Să mă facă ea urâtă pe mine! Pe mine!?... Eu care am fost Miss Boboc la liceu, eu care am câştigat concursul de Miss la facultate şi concursul de Miss pe ţară... Pe mine? Care am apărut pe podium la nenumărate prezentări de modă, pe prima copertă a nesfârşite reviste, la televizor, la radio, peste tot...
Şi-a bătut joc de mine?... Eu? – urâtă? Aşa ceva e imposibil!... Eu sunt cea mai frumoasă!... Şi nu e un secret: eu sunt cea mai frumoasă!... Anul acesta voi participa chiar la Miss Univers din partea ţării noastre şi sunt sigură că voi câştiga... Priveşte-mă bine Elinda: eu sunt cea mai frumoasă femeie din lume! – Şi nu exagerez cu nimic!... Iar pocitania asta de Gabelina şi-a permis să mă facă urâtă?! – şi încă chiar mai mult: să mă numească „Urâta Urâtelor”?!... Cine e urâtă tu pocitanie? Ea e urâtă!! E cea mai urâtă femeie pe care o cunosc! Nu eşti de acord?
Elinda: Ba da... Nu te contrazic: e foarte urâtă... Uneori, e chiar hidoasă... Îţi vine să priveşti în altă parte când îşi manifestă prezenţa... Aoleu!... Uite-o că vine!... Te rog din suflet Afrodisia: controlează-te!... Respiră adânc!... Şi să nu-i spui că ştii ceva despre tablou de la mine, că nu vreau să mă bag în scandalul vostru!
Afrodisia (încrâncenată): Nici o grijă!... Am răbdare!


II

Gabelina (îmbrăcată neglijent – aproape ca o cerşetoare):
Salut fetelor!... Ce faceţi aici? De ce staţi în picioare? Hai să stăm la o masă să sărbătorim!
Afrodisia (mieros, cu voce prefăcută): Bună Gabelina... Ce sărbătorim? (Artistele se îndreaptă spre o masă....)
Gabelina: Ă... (privind către Elinda:) I-ai spus?
Elinda: Cine? Eu?... Nu!
Gabelina: Dar... l-a văzut?
Elinda: Ce să vadă?... Nu! Doamne fereşte! Eu cred că ar fi mai bine să-l distrugi!
Afrodisia (cu voce prefăcută): Ce să distrugă?
Elinda: Capodopera!
Gabelina: Ce... capodoperă?
(Cele trei se aşează pe scaune...)
Elinda: A... Îi povesteam Afrodisiei ceva despre întâlnirea noastră de astăzi şi despre cum arată tabloul tău... şi ce reacţie au avut fetele: cum că e urât, e hidos, e scârbos, e jegos şi îţi vine să te uiţi instantaneu în altă parte când dai ochii cu el...
Gabelina: Aşa... E adevărat... Aşa e... Nici eu nu m-am putut uita la el... L-am pictat, în cea mai mare parte, legată la ochi! Aşa l-am început şi aşa i-am dat tuşele de final... Şi cu toate acestea se pare că a ieşit o capodoperă...
Elinda: Da... Aşa zicea şi Afrodisia!...
Gabelina: Chiar Afrodisia? Mulţumesc frumos!
Elinda: Să ştii că te apreciază foarte mult... Mi-a spus că ea vede ceva sublim în arta pe care tu o faci...
Gabelina: Mulţumesc Afrodisia! Eşti foarte drăguţă! Înseamnă că o să-ţi placă tabloul acesta. Vrei să-l vezi?
Afrodisia: Nu... Că nu e grabă... Am răbdare... Până la un punct...
Elinda (către Gabelina): Până la un punct!
Gabelina: Atunci... să nu ne grăbim... că este timp... Asta e frumos la tablouri: că ele imortalizează clipe din timp şi rămân aşa pentru veşnicie, spre a fi văzute ulterior de oricine, fără nici o grabă... În tablou timpul stă pe loc şi nu pleacă nicăieri... Doar tu pleci de lângă tablou... Şi nu poţi avea decât două reacţii în faţa unei capodopere: fie nu te mai saturi să o priveşti, fie fugi de ea agitată, iar imaginea din tablou te urmăreşte precum o fantomă, deşi poate ai privit-o doar preţ de câteva secunde...
Afrodisia: Mda... Ia spune-mi te rog Gabelina: pe cine ai pictat tu în tabloul tău?
Gabelina (către Elinda): Nu i-ai spus?
Elinda: Nu contează ce i-am spus eu... Doar pictoriţa ştie ceea ce a pictat ea de fapt... Aşa că, doamnă pictoriţă, te rog să ne lămureşti!... Nici la atelier nu ai fost prea exactă: ai zis doar că nu e nici una dintre cele prezente...
Gabelina: Aşa e... Nici una nu e urâtă...
Afrodisia: Dar dintre cele care au lipsit?
Gabelina: Dar cine a lipsit?
Afrodisia: Una sigură!
Gabelina: Cine?
Afrodisia: Eu!
Gabelina (glumeaţă): Tu ai lipsit?... Nu ştiu de ce am avut tot timpul impresia că ai fost de faţă...
Afrodisia (sarcastică): Chiar aşa... Oare de ce?
Elinda: Fetelor... Hai să ne relaxăm!... Avem timp destul să discutăm... Să nu ne grăbim deci în a trage concluziile!...
Gabelina: Bună idee! Hai să nu ne grăbim...
Gabelina (către Elinda): Tabloul pe care mi l-ai dat la schimb l-am dus acasă, dar acum îmi pare rău că nu-l am cu mine ca să-l vadă şi Afrodisia... (Către Afrodisia:) Dacă ştiam că vii, l-aş fi adus aici!...
Afrodisia: Da?... Ce surpriză... Se pare că, până la urmă, Elinda chiar a pictat şi ea ceva...
Gabelina: Şi noi am fost surprinse... Până acum i-am văzut doar desene şi schiţe... Dar ţi-a spus ce a pictat?
Afrodisia: Nu! Ce?
Gabelina (către Elinda): Nu i-ai spus?
Elinda: Nu!... Dar ce? – Crezi că eu sunt informatoarea de servici azi?... Lasă că are timp să afle!
Afrodisia: Ce să aflu?... Uf... Mă ia cu năduşeală!... Ia ascultă Elinda! – Voi v-aţi vorbit cu toate împreună să vă bateţi joc de mine?... Mi-ai făcut şi tu cumva un portret înjositor?
Elinda: Eu?... Nu!
Gabelina: Ba da! E foarte frumos!... Am vrut să zic urât... Dar în arta de azi ce mai contează? – Merge oricum... Îţi spun Afrodisia: e o capodoperă!... Aşa că stai liniştită! – Ştii doar cât de mult te preţuim noi pe tine!
Afrodisia (dezamăgită): Da... acum ştiu...
Gabelina: Nu, pe bune! Ţinem foarte mult la tine!... Tu eşti frumoasa noastră, Miss Pictoriţa, azi-mâine, Miss Univers: cea mai frumoasă femeie de pe faţa pământului... E normal să vrem să te pictăm... Ne fascinează frumuseţea ta... Iar când Alcesia ne-a propus această temă, nici una nu a refuzat să participe...
Afrodisia (îngrozită): Aoăleu!... Simt că leşin!... Nu sunt doar două! Sunt mai multe!... Dar fetelor, ce rău v-am făcut eu vouă?... Nu am fost eu bună cu voi? Nu v-am îndrăgit şi nu v-am apreciat operele, chiar dacă cele mai multe dintre ele sunt urâte de-a dreptul?
Gabelina: Ba da Afrodisia!... Tocmai de aceea te apreciem şi noi la rândul nostru şi am vrut să-ţi facem o surpriză luându-te ca model pentru câteva din picturile noastre...
Şi trebuia să fii şi tu de faţă... dar dacă tot nu ai ajuns, ne-am gândit să folosim prilejul ca să alegem doar portretele cele mai reuşite, spre a ţi le arăta data viitoare...
Afrodisia (disperată): Vai de mine!... Chemaţi salvarea!... Blestematelor!... Tu Gabelina... tu mi-ai făcut mai multe portrete, nu doar unul?
Gabelina: Desigur! Dar fii fără grijă: pe cele mai multe dintre ele (nu ţi-am făcut decât vreo cinci sau şase – nu mai ştiu exact) le-am finalizat legată la ochi... Oricum să ştii că opera care a fost aleasă ca fiind cea care te reprezintă cel mai bine e într-adevăr urâtă... Dar ce urâtă este! Nici nu îţi poţi închipui!... Trebuie neapărat să o vezi! Ştii cât e de urâtă?... E groaznic de urâtă!... Aşa ceva nu ai văzut în viaţa ta!... Eu nici nu mă pot uita la ea, atât e de urâtă!... Părerea mea este că ar trebui păstrată într-un muzeu în întuneric aproape total, să nu o vadă nimeni cu claritate, ca să nu sufere vreun şoc... Iar copiii, bătrânii şi cardiacii ar trebui să nu fie lăsaţi să o vadă... Ce mai – e infinit de urâtă! E Urâta Urâtelor!
Afrodisia (nervoasă): Cum ai zis?
Gabelina: Urâta Urâtelor!
Afrodisia (şi mai nervoasă): Cine?
Gabelina (după o mică ezitare): Tu!
Afrodisia (inspiră adânc, apoi, în timp ce se ridică de pe scaun, zice cu o voce prelungită şi extrem de apăsată): Nu mai am răbdare! (Şi, ca o nebună, se aruncă la gâtul Gabelinei, o trânteşte pe jos şi încearcă să o sugrume... Elinda se ridică şi rămâne înmărmurită neştiind ce să facă... Două chelneriţe vin în grabă din interiorul cafenelei şi le despart pe cele două...)


III

Chelneriţa 1 (speriată, către Afrodisia): Vai doamnă, dar ce se întâmplă aici?... Opriţi-vă!... (O trage cu forţa de pe Gabelina şi o ţine strâns în braţe în timp ce Afrodisia încă se mai agită puţin:) Opriţi-vă doamnă!... Vreţi să chem poliţia?...
(Chelneriţa 2 se pune între Afrodisia şi Gabelina...)
Chelneriţa 2 (către Gabelina, în timp ce o ajută pe aceasta să se ridice de pe jos:) Sunteţi bine doamnă?
Gabelina (ducând o mână la gât şi una la spate, tuşind un pic şi vorbind cu greutate în timp ce-şi revine din şocul atacului): Hm... Hm... Nu am nimic... Nu... nu mă doare nimic – doar gâtul şi... un pic spatele... Dar în rest nu am nimic... Şi capul e la locul lui... E totul ok... Ă... Era o glumă... Era o glumă, nu Afrodisia?
Elinda: Da, da! Era o glumă doamnă! Vă rog să ne scuzaţi!... Ă... Am văzut că nu mai veniţi să ne serviţi şi... şi am vrut să vă atragem atenţia... cu o glumă...
Chelneriţa 1 (către Afrodisia): Aşa e doamnă?
Afrodisia: Da... Lasă-mă te rog!... Era o glumă...
Chelneriţa 1 (După ce o sloboade pe Afrodisia din strânsoarea puternică în care o ţinea): Vai, ce m-am speriat!... (Strigă spre interiorul cafenelei:) Vasile nu mai chema poliţia!... Era o glumă!
(Către fete:) E patronul nostru... A alergat să-şi caute telefonul... Ce bine că era o glumă... M-am speriat puţin... Dar să ştiţi că v-a reuşit gluma: mi-aţi atras atenţia!... Şi iată-mă! Sunt aici!... Vă rog să luaţi loc la masă! (Fetele se aşează pe scaune)... Aşa... Data viitoare vă rog doar să-mi faceţi un semn, deoarece cu astfel de glume puteţi ajunge destul de uşor la poliţie sau la spital... Bine? Noi suntem un local serios şi nu organizăm lupte între fete, nici îmbrăcate, nici dezbrăcate, nici ude, nici uscate, nici amatoare, nici antrenate... Mă înţelegeţi, nu?
Elinda: Desigur... Vă rog încă o dată să ne scuzaţi!... Nu se va mai repeta!...
Chelneriţa 1: Foarte bine!... Atunci, cu ce vă pot servi?
Elinda: O bere neagră Silva...
Gabelina: Eu vreau un pahar de vin roze demidulce Schwaben...
Afrodisia: Un pahar de apă, vă rog!
Chelneriţa 1: Imediat... Dar vă rog încă o dată să nu mai faceţi glume, că eu sunt mereu cu ochii pe masa dumneavoastră, iar când mai vreţi ceva, doar îmi faceţi un semn şi vin... Bine?
Elinda: Bine doamnă! O să facem semne!... (Chelneriţele se retrag în interiorul cafenelei.)
Elinda (către Afrodisia): Vezi Afrodisia? – Şi ea crede în semne!
Afrodisia: Şi eu am presimţit ceva la un moment dat....
Gabelina: Eu nu am presimţit nimic... Pe mine m-aţi luat total prin surprindere cu gluma voastră... dacă era o glumă... Că la un moment dat am început să o iau foarte în serios... Mai ales când am început să rămân fără aer...
Elinda: Hai nu te supăra Gabelina... Era o glumă... Nu-i aşa Afrodisia?
Afrodisia: Poftim? Deci era o glumă?
Elinda: Da...
Afrodisia (înviorându-se la faţă): Pe bune?... Mi-aţi făcut o farsă?... Of... Ştiam eu că nu e adevărat... Aţi inventat povestea aceasta cu tabloul Urâta Urâtelor, ca să-mi vedeţi reacţia... Şi eu m-am purtat ca o proastă... Îmi pare rău fetelor! Dar ştiţi ce mă bucur? Bine că a fost o glumă! (Se ridică şi dă să pună mâna pe plasa cu tabloul spre a-l scoate şi a-l privi:) Iar aici în plasă o fi vreo pânză goală, nu?
Elinda şi Gabelina (speriate, într-un glas): Nu!
Elinda (luând cu repezeală plasa şi ferind-o de mâinile Afrodisiei): Adică... da... Dar nu are sens să te mai uiţi în plasă... E doar o pânză albă... Ai dreptate...
Afrodisia (aşezându-se deprimată pe scaun): Deci nu era o glumă... (Cele trei rămân un moment în tăcere...)
Chelneriţa 1 (intrând cu băuturile pe o tavă): Am sosit! (Începe să aşeze băuturile pe masă.)
Elinda: Deci v-a prins gluma noastră!
Chelneriţa 1: Aţi fost foarte convingătoare!... Sunteţi actriţe?
Elinda: Nu chiar, dar pe aproape... Suntem artiste...
Chelneriţa 1: Ce artiste?
Gabelina: Încă ne căutăm menirea!
Afrodisia: Eu sunt Miss Europa!
Chelneriţa 1: A... Ştiam eu că v-am mai văzut undeva!... Doamne ce frumoasă sunteţi!... Mi se pare că era o ştire la televizor cum că urmează să participaţi la Miss Univers... Sunt sigură că o să câştigaţi! Sunteţi cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată... Şi văd că aveţi şi un talent de actriţă nemaipomenit...
Elinda: Da... Şi pe deasupra mai şi pictează foarte frumos...
Gabelina: Exact: Urâta Urâtelor!
Chelneriţa 1: Poftim?
Gabelina: Nimic... Era o glumă!
Chelneriţa 1: Vai, doamnă dragă, dar nici în glumă să nu spuneţi aşa ceva! Domnişoara Afrodisia... (mi-am adus aminte cum vă cheamă...) e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată... Şi e mult mai frumoasă în realitate, decât la televizor...
Afrodisia: Mulţumesc de compliment...
Chelneriţa 1: Cu plăcere!
Gabelina: E frumoasă doamnă, e frumoasă! Ba chiar foarte frumoasă, dar o vorbă de înţelepciune spune că întotdeauna există ceva urât în ceea ce e frumos şi ceva foarte urât în ceea ce e foarte frumos... Nu-i aşa?
Chelneriţa 1 (uşor ezitând): Da... Există... Nimeni nu e perfect...


IV

Alcesia (intră grăbită pe scenă): Salut fetelor! Aţi început cheful fără mine?... Ce-am pierdut?
Gabelina: Mai nimic... Hai stai jos!... Ce bei?
Alcesia (privind spre chelneriţă): Bună ziua. Un suc natural de pere vă rog!
Chelneriţa 1: Imediat!... (Se retrage...)
Gabelina (către Alcesia): S-au copt perele?
Alcesia: Da... Nu ai văzut? E plină piaţa de ele... Şi sunt foarte bune!
Gabelina: Sunt foarte bune... dar numai dacă sunt coapte...

(Sfârşit 1)

(Continuare pentru cine are nevoie de lămuriri suplimentare:)

Alcesia (către Afrodisia): Afrodisia dragă ce mai faci? Pe data viitoare, când o să vii la întâlnirea noastră de la atelier, o să avem o mare surpriză pentru tine... Ţi-au spus fetele?
Afrodisia: Da... mi-au spus... Dar din câte am înţeles nu cred că vreau să o văd...
Alcesia: Dar de ce? Fetele ţi-au făcut nişte portrete foarte la modă şi multe dintre ele sunt foarte reuşite artistic... Uite, de exemplu, Gabelina mi se pare că a reuşit chiar să realizeze o capodoperă...
Afrodisia: Da ştiu... Am auzit... Urâta Urâtelor...
Alcesia: Şi nu te bucuri?
Afrodisia: Ba m-am bucurat, dar numai atâta vreme cât am crezut că în capodopera cu pricina s-a imortalizat pe sine sau pe una din voi... Acum că ştiu că eu sunt subiectul acestei capodopere m-a apucat depresia...
Gabelina: Şi mai înainte a apucat-o o criză de nervi, că a dat cu mine pe jos şi m-a strâns de gât, mai să mă omoare...
Alcesia: Vai de mine! Nu se poate! E adevărat Afrodisia? Nu-mi vine să cred!
Afrodisia (zâmbind): Nu e adevărat... E doar o glumă...
Alcesia: Vai, ce m-aţi speriat!... Ştiam eu că nu e capabilă Afrodisia de aşa ceva... Vezi Gabelina că te-ai înşelat? Ai tu teoria ta cum că în orice frumos este ceva urât şi că în ceea ce este foarte frumos este ceva foarte urât... Dar mi se pare că în cazul Afrodisiei te-ai cam înşelat... Ea e frumoasa noastră şi nu este nimic urât în ea...
Afrodisia (se ridică în picioare şi izbucneşte în plâns): Vă rog opriţi-vă! Nu vă mai jucaţi cu mintea mea! Nu mai suport!
(Chelneriţa 1 se apropie de masa fetelor să aducă sucul de pere, dar se opreşte puţin retrasă când o vede pe Afrodisia plângând.)
Alcesia (se ridică în picioare): Dar ce s-a întâmplat Afrodisia? Hai linişte-te! Fetelor ce i-aţi făcut? Doar ştiţi cât e ea de sensibilă! Hai să te îmbrăţişez! Te rog nu mai plânge!
Afrodisia (plângând cu suspine în braţele Alcesiei): Voi nici nu ştiţi ce presiune este pe mine... Tot timpul să arăt impecabil, să mă port impecabil... Totul să fie perfect... Dar nu mai pot... Sunt şi eu om, am şi eu limite... Fac eforturi imense să fiu tuturor pe plac, să fiu Frumoasa Frumoaselor, să alerg peste tot: la coafor, prin magazine, la sală, la şediţe foto, la televiziuni, la prezentări de modă... şi cu ce mă aleg de la cele mai bune prietene ale mele? Cu un tablou numit „Urâta Urâtelor”... Simt că-mi pierd minţile... (Strigă:) Dar hotărâţi-vă odată: sunt sau nu sunt frumoasă? De ce vă bateţi joc de mine? Ce v-am făcut eu? Cu ce v-am greşit?...
Chelneriţa 1: Bravo! Bravo doamnă! Aţi jucat excepţional! Neapărat să vă faceţi actriţă, fiindcă aveţi un mare talent!
Afrodisia (surprinsă): Poftim?
Chelneriţa 1 (veselă): Am venit cu sucul de pere! Îl las pe masă şi mă retrag! Încă odată felicitări! Sunteţi extraordinară! (Chelneriţa intră în cafenea.)
Afrodisia (aşezându-se buimăcită la masă în timp ce-şi ştergea lacrimile de pe faţă): Ce-a fost asta?... Nici nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine... Unde sunt?
Gabelina (după un moment de tăcere apăsătoare): Eşti printre prietene Afrodisia! Te rog linişteşte-te! Nu vrem să-ţi facem nici un rău! Dacă o să mă asculţi cu atenţie în continuare, promit să-ţi explic tot ce s-a întâmplat şi o să vezi că nu e nimic grav...
Afrodisia: Nu e?... Atunci te ascult...
(Alcesia se aşează şi ea la masă...)
Gabelina: După cum ştiţi eu cred cu tărie că rolul cel mai important al artei este să arate cu claritate ceea ce este ascuns fie prin înlăturarea intenţionată din faţa acestui ascuns a ceea ce-l ascunde, fie prin reducerea puterii de ocultare a ceea ce ascunde...
Dacă, de exemplu, urâtul se ascunde după frumos, atunci frumosul trebuie făcut suficient de transparent încât să se poată vedea prin el urâtul din spatele lui.
Arta e menită să dezvăluie ceea ce este ocultat şi să dezvelească din taină ceea ce trebuie să se vadă.
Ascunsul tânjeşte spre ieşirea din ascundere, iar ascunzătorul vrea să ne cenzureze privirea. De aceea, arta şi artista au misiunea de a da cu răbdare şi delicateţe la o parte ascunzătorul spre a ne arăta privirii ascunsul...
Dacă unele lucruri esenţiale pentru viaţă nu ar fi mai mereu ascunse de societate, arta nu ar mai prea avea ce să scoată din ascundere... Dar cum sinceritatea completă e doar o virtute umană imaginară, iar ipocrizia, prefăcătoria, viclenia, înşelătoria şi minciuna sunt vicii reale ale umanului, arta în general şi cea picturală în special devine, de foarte multe ori, o cale a sincerităţii ascunse doar după un văl foarte subţire de transparenţă. Ea arată astfel spre ceea ce nu se vrea să fie văzut...
Dacă oamenii pe care eu îi pictez capătă, uneori, pe pânza mea trăsături destul de urâte, e doar fiindcă oamenii în general vor să ţină acest urât al lor în ascundere faţă de ceilalţi şi mai ales faţă de ei înşişi...
Pictura mea se vrea deci să fie o oglindă care scoate din ascundere cele ascunse adânc în firea umană... Ea se vrea să fie o cale a cunoaşterii de sine, o cale a conştientizării tot mai profunde a ceea ce se ascunde în om...
Cineva care priveşte doar spre frumosul din sine şi din lume nu prea ştie pe ce lume trăieşte... El sau ea, din neatenţie sau naivitate, alege să ignore urâtul din sine şi din lume şi astfel trăieşte fantasmatic într-o lume de basm, desprinsă grav de realitate...
Acel cineva visează, păşind cu ochii deschişi printr-o iluzie estetică care-i prezintă o lume ce nu există şi nici nu va exista vreodată... Frumuseţea fără urâţenie este, pur şi simplu, o utopie...
Alcesia: Dar Gabelina... Nu e frumuseţea un ideal? Nu e bine, pe cât ne stă în putinţă, să tindem spre a fi cât mai frumoase în gândire, simţire şi acţiune?
Gabelina: Este – nu neg acest lucru... Dar cum vom trăi în acest ideal, dacă, mai întâi de toate, nu pornim de la realităţile urâte din noi şi din lume, conştientizându-le cât mai bine spre a le putea apoi înlătura, transforma sau depăşi, după caz, pe cât e posibil, acolo unde e posibil, atunci când e posibil?
A trăi în ideal nu e a trăi în fantezie, ci a pleca de la realitatea existentă, de cele mai multe ori, dură şi puţin plăcută, spre a o transforma, pe cât se poate, spre mai bine – prin fapte reale, nu imaginare...
Ca să înţelegem în mod realist frumuseţea, mai mereu, trebuie să conştientizăm umbrele de urât care se ascund în spatele ei...
Alcesia: Despre ce umbre vorbeşti?
Gabelina: Frumuseţea, mai mereu, e doar un paravan, doar o scuză, doar un ascunziş excelent pentru urâţenie... Şi unde s-ar putea ea ascunde mai bine decât sub haine frumoase, sub un zâmbet frumos sau sub un păr frumos aranjat?
Căutaţi frumosul de formă şi în spatele lui veţi descoperi, adeseori, locul preferat de manifestare al esenţei urâte, al urâţeniei fiinţiale care îşi acoperă prezenţa cu strălucirile orbitoare ale formelor frumos aranjate...
S-ar putea chiar ca, uneori, frumosul şi frumuseţea să nu aibă, în principal, decât acest rol – de a distrage atenţia de la adevăratele realităţi, de cele mai multe ori, urâte, ruşinoase, perverse, brutale, grosolane ale vieţii vicioase care luptă pentru supravieţuire şi înmulţire folosindu-se fără sfială, printre altele, şi de arma numită frumuseţe – care, în acest caz, se dovedeşte a fi, de fapt, doar o iluzie, o fantasmă, o fascinaţie, o hipnoză menită să deruteze şi să distragă atenţia...
De exemplu, de obicei, la cele prea-frumoase, sub frumuseţea lor aparentă, de suprafaţă, şi, adeseori, din cauza acestei frumuseţi se ascunde mult orgoliu, înfumurare, vanitate, intoleranţă, dispreţ, narcisism şi toane de toate felurile care în condiţii de minimă opoziţie duc la nervozitate, iritare, agitaţie, supărare, teamă şi întristare – stări ce se pot manifesta uneori chiar prin violenţă şi delir...
Dar această ascundere a viciului după virtute nu e valabilă doar pentru prea-frumoase... Situaţia aceasta ocultă şi ocultată se regăseşte la toţi oamenii, variind doar gravitatea ei.
Puterea unei calităţi virtuoase, adeseori, ascunde după ea, printre altele, viciul abuzului de putere... Iar dincolo de aparenţele neconvingătoare ale virtuţii, adeseori, se găseşte doar tirania viciului.
Prin urmare, atunci când găsim, de exemplu, în frumoasa frumoaselor pe urâta urâtelor şi o putem arăta lumii întruchipată pe o pânză, iluzia se prăbuşeşte şi vraja încetează – putem vedea atunci, cu maximă claritate, că ceva e tare în neregulă cu realitatea – atât de în neregulă, încât acel ceva trebuie să fie ţinut mai mereu ascuns, după forme frumoase menite să distragă şi după frumuseţi iluzorii menite să oculteze adevăratele instincte, intenţii şi motivaţii ce pândesc dincolo de masca cea frumoasă...
Şi acum voi mă puteţi întreba: ce este atât de urât, încât mai nimeni nu vrea să ştie de el? În ce constă această urâţenie care trebuie mai mereu să se ascundă şi să fie ascunsă sub masca frumuseţii? De ce lumea fuge pe cât posibil de conştientizarea existenţei urâtului? De ce mai nimeni nu vrea să ştie de el?
Elinda: De ce?
Gabelina: Deoarece urâtul e real, iar frumuseţea e o iluzie... Deoarece frumuseţea e trecătoare, dar urâtul lumii pare să fie permanent... Deoarece urâţenia e faţa reală a lumii, iar frumuseţea e doar o mască pusă peste ea spre a o ascunde...
Realitatea e, de obicei, atât de urâtă, încât, pur şi simplu, omul, pe de o parte, nu mai vrea să o vadă, iar, pe de altă parte, nu poate să o vadă... Ea e mult mai urâtă decât ne putem noi imagina...
Putem spune chiar că, adeseori, realitatea e atât de urâtă, încât nu se mai poate privi pe sine în oglindă... Şi aici intervine arta – jucând rolul de oglindă pentru realitate în faţa conştiinţei umane ce se ascunde de sine.
Adeseori, arta indică deci indirect spre ceea ce mai nimeni nu vrea sau nu poate să contemple în mod direct. Ea e o cale strâmbă, lungă şi întortocheată, dar, de obicei, e singura cale pe care conştiinţa umană are curaj să păşească spre a se apropia de adevărul din sine şi din lume – de acel adevăr şi de acea lume ascunsă în spatele măştii sociale...
Iată deci îndemnul meu: „Priveşte cu atenţie frumuseţea şi vei vedea în ea o minciună!... Iar dacă ai curaj, priveşte în faţă urâtul şi vei vedea în el adevărul!...”
Elinda: Ce adevăr?
Gabelina: Adevărul care te anunţă că lumea nu este magie adevărată... ci e doar iluzionism de bâlci... Căci, până la urmă, ce este urâţenia?... Urâţenia nu este decât o frumuseţe a cărei iluzie a fost demascată!
Alcesia: Trebuie să recunosc că ai un punct de vedere destul de incintant asupra urâţeniei şi a frumuseţii. Şi, în plus, nu e mai deloc lipsit de adevăr... E interesantă şi poziţionarea artei, mai întâi, ca mediator între cele două şi, apoi, ca mecanism psihologic şi social de acces indirect spre unele din adevărurile cele mai ascunse ale fiinţei umane... Am reţinut şi faptul că pentru tine jocul artistic nu e niciodată dezinteresat: fie că e motivat de plăcere, de utilitate sau de alt interes el urmăreşte mereu ceva aflat dincolo de suprafaţă şi de imediat – o incursiune aventuroasă prin labirintul minţii umane... Dar oare arta însăşi nu ar putea să facă parte şi ea din iluzia aparenţelor de care tu vorbeai? Şi, astfel, să-i poarte pe neatenţi şi naivi (fie ei amatori sau experţi) chiar prin zone mai superficiale şi mai înşelătoare decât cele în care se poate găsi cineva mai puţin interesat de artă...
Gabelina: Într-adevăr... Nici drumul artei nu e lipsit de primejdii şi capcane, mai ales atunci când ea, în întregul ei sau doar pe vreo ramură artistică oarecare, e ruptă brutal din ansamblul cultural organic din care face parte... De fapt, pornind de la distincţia dintre frumuseţe şi urâţenie, despre care v-am vorbit, putem menţiona două tipuri de artă: o artă frumoasă şi o artă urâtă: una care încearcă să vrăjească, să hipnotizeze, să iluzioneze şi cealaltă care caută să dezvrăjească, să trezească, să ilumineze.
Arta urâtă e privită cu ură, de multe ori, tocmai din acest motiv: pentru că încearcă să spună ceea ce e interzis să se spună. Ea e urâtă de foarte mulţi, tocmai pentru că militează împotriva cenzurii explicite sau tacite care domneşte într-o societate sau într-un individ.
Arta urâtă e urâtă de foarte mulţi, tocmai pentru că arată spre urâtul pe care societatea sau individul vrea să-l ascundă sub preş – ea e astfel urâtă, nu doar fiindcă arată spre ceea ce este urât, ci mai ales fiindcă incită astfel spre înlăturarea sau diminuarea urâţeniei spre care arată. Arta urâtă e privită cu ură, de multe ori, doar fiindcă omului îi este lene să se schimbe spre mai bine, fiindcă schimbarea dinspre urât spre frumos presupune, de multe ori, o muncă intensă pe care el fie nu poate, fie nu are chef să o facă.
Alcesia: Dar de ce te duci aşa de departe cu misiunea artei? Poate că arta nu are alt rol decât de simplă înregistrare, fotografiere sau filmare a unor momente din realitate... În loc să fie un filosof sau un critic, un moralist sau un revoluţionar, artistul poate că ar trebui să fie doar un martor relativ imparţial al istoriei... Nu crezi?
Gabelina: Nu neg un astfel de rol al artei, fie că vorbim de literatură, de pictură sau de cinematografie. Dar omul în general şi artistul în special nu poate fi un simplu martor al vieţii... El însuşi este viaţă şi, prin urmare, se implică în viaţă spre influenţarea vieţii... El nu e chemat doar să reproducă întocmai ceea ce vede, ci şi să inoveze sau să inventeze noi modalităţi de exprimare artistică a realităţilor vieţii, mai ales dacă s-au inventat mijloace tehnice care pot reproduce realitatea mult mai bine şi mult mai repede decât el...
Elinda: La ce te referi mai exact?
Gabelina: Să luăm, de exemplu, cazul picturii... În măsura în care pictura ar fi doar fotografie, pictorul nu ar fi altceva decât un aparat de fotografiat: o maşină biologică de reprodus/ repetat/ fotografiat realitatea.
De aceea, eu cred că pictorul sau pictoriţa care reprezintă fidel ceea ce vede în faţa sa e doar un aparat de fotografiat demodat, un aparat foto depăşit de timp, un aparat încet în funcţionare, cu multe erori de redare şi extrem de costisitor... S-ar putea spune că e chiar un aparat de fotografiat stricat sau cel puţin extrem de ineficient... Imaginaţi-vă că aparatului foto i-ar lua de la câteva zile, până la câteva luni pentru a realiza o singură fotografie, de obicei, destul de nereuşită, a ceea ce a fost o singură clipă în timp... Şi totuşi unii pictori ignoră faptul că aparatul foto s-a inventat şi continuă să producă şi ei, prin pictura lor anacronică, „fotografii” adeseori defectuoase ale realităţii, cu o risipă de timp şi de resurse demnă de o cauză mai bună...
E drept că înainte de această invenţie majoritatea pictorilor nu erau altceva decât „fotografi” sau mai precis „aparate biologice de fotografiat”, iar munca lor în acele timpuri, deşi înceată şi costisitoare, era utilă şi necesară. Dar după această invenţie şi, mai ales, după inventarea aparatului de fotografiat color şi a listării pe pânză „pictorii-fotografi” nu mai sunt decât fantome triste ale trecutului... E efectiv o prostie să te antrenezi ani de zile şi apoi să munceşti intensiv zile, săptămâni sau chiar luni întregi spre a realiza ceea ce un aparat foto face într-o secundă...
Pictorul e chemat astăzi să depăşească stadiul de „aparat de fotografiat” pentru a deveni un vizionar ce creează o lume de imagini pe care un aparat foto nu o poate surprinde nicicum, fiindcă ea nu există înainte de a fi reprezentată de către pictor pe pânza lui... Astăzi pictorul e chemat să inventeze imagini, nu să le copieze după alte imagini... Rolul lui nu mai este să reproducă şi să copieze fidel realitatea prezentă în faţa ochilor săi, ci acela de a inventa o nouă realitate pornind de la propria lui imaginaţie...
În măsura în care pictura nu este copiere, iar pictorul nu este aparat de copiat, ea trebuie să fie, mai ales, invenţie şi inovare, iar el o fiinţă plină de imaginaţie... Pictorul trebuie să lucreze în principal cu imaginaţia sa... Pentru aceasta el trebuie să filosofeze imaginativ asupra lumii şi nu doar să o reproducă „ca un papagal” (sau, mai tehnic spus, ca un studio foto extrem de ineficient).
Eu recomand chiar ca pictorul care realizează portrete să inventeze oamenii din picturile sale, nu să-i reproducă după modele reale...
Alcesia: Oare nu exagerezi cu această apropiere între un anumit tip de pictură şi fotografie, respectiv cu suprapunerea pe care o propui între un anumit tip de pictori sau pictoriţe şi un aparat de fotografiat?
Gabelina: Nu exagerez chiar deloc. Dacă unii susţin că pictura este fotografie, atunci şi fotografia este pictură... Dacă însă pictura nu e (sau nu mai e) fotografie, atunci nici fotografia nu (mai) este pictură...

Elinda: Eu cred că Gabelina are dreptate şi când apropie pictorul de un aparat de fotografiat şi când îl apropie de imaginaţia lui. Părerea mea este că instinctul primar al pictorului nu este altul decât instinctul de reproducere... Pictorul simte impulsiv în el nevoia de a reproduce: fie ceea ce vede în faţa ochilor săi, fie ceea ce percepe în imaginaţia sa, fie o combinaţie între cele două... „Reproducerile” sale sunt chemate însă să poarte într-adevăr o amprentă personală prin care el îşi anunţă prezenţa în actul reproducerii: cu cât reproducerea e mai personală, cu atât e mai puternică prezenţa...
Instinctul e fundamental în pictură, dar nu orice instinct, ci instinctul de reproducere... Realul şi imaginarul se reproduc instinctual prin fiinţa artistului...
Gabelina: Mulţumesc de completări Elinda. Sunt foarte corecte. Într-adevăr artistul e mereu invitat să jongleze cu arta lui tocmai la intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce se ascunde, dintre realitatea exterioară şi imaginaţia interioară. El trebuie să producă sau să reproducă o imagine în care să fie prezente deopotrivă ambele aspecte: şi exteriorul şi interiorul, şi realul şi idealul, şi perceptivul şi imaginarul, şi ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, şi ceea ce este la vedere şi ceea ce este ascuns, fiind mai greu de văzut...
Şi pentru că trebuie să lucreze în punctul de intersecţie al tuturor acestor planuri el nu mai poate fi un simplu „aparat de fotografiat”, ci trebuie să fie ceea ce aparatul respectiv nu poate să fie: o conştiinţă artistică a realităţii. O conştiinţă care discerne între bine şi rău, între virtute şi viciu, între frumos şi urât spre armonizarea superioară a fiinţei umane. O conştiinţă care înţelege că binele nu este uşor de înfăptuit, dar e extrem de necesar, că virtutea nu e deloc de lepădat, chiar dacă viciul domină uneori peisajul, că frumosul este util şi plăcut, mai ales dacă nu e doar un paravan pentru urâţenie.
Pentru că, aşa cum am mai subliniat, adeseori, urâtul se ascunde cu viclenie după frumuseţe şi mai nimeni nu vrea să recunoască şi să combată această realitate socială şi psihologică...
Artista însă, dacă doreşte, poate să spună ceea ce, de obicei, nu se spune – anume că sub aparenţele virtuţilor se ascund, de prea multe ori, vicii extrem de nocive pe care le putem diminua sau înlătura, după caz, numai dacă, mai întâi, le conştientizăm cât mai bine prezenţa lor vicioasă.
Fiindcă, adeseori, viciul se ascunde chiar după virtute, din neatenţie şi superficialitate, el poate fi confundat cu virtutea, găsind uneori în ea o justificare, evident greşită, pentru existenţa sa... O virtute nu scuză viciile... Ba dimpotrivă: dacă este reală, ea se luptă cu ele.
De multe ori, dacă privim dincolo de frumuseţe, putere, faimă, bogăţie, noroc, nu găsim decât vanitate şi narcisism, intoleranţă şi abuz, ipocrizie şi înşelăciune, minciună şi hoţie, nefericire şi angoasă... Când primeşti mai mult decât poţi duce, adeseori, te prăbuşeşti sub povara unor daruri prea grele spre a fi purtate de o singură fiinţă. De aceea, cei dăruiţi de soartă trebuie să înveţe mai mult decât alţii controlul şi auto-controlul exercitat cu chibzuinţă – să înveţe smerenia, bunăvoinţa, cumpătarea, dăruirea şi detaşarea: artista care primeşte un dar trebuie să dăruiască la rândul ei, dacă nu vrea să se prăbuşească sub povara egoismului, narcisismului şi lăcomiei sale...
Alcesia: Gabelina... În principiu, tu ai dreptate, dar nu cred că e acum momentul cel mai potrivit să ne ţii o lecţie de morală...
Gabelina: Aşa s-a înţeles?... Scuze! Eu nu voiam decât să vorbesc despre Artă şi despre ceea ce o pune pe ea în mişcare, anume, scoaterea din ascundere, dezvăluirea, revelarea, destăinuirea şi dezvrăjirea.
Alcesia: Şi eu care credeam că rolul artei, adeseori, e chiar pe dos de cum zici tu: să ascundă, să învăluie, să mistifice, să tăinuiească şi să-l vrăjească pe cel care se întâlneşte cu ea purtându-l spre o scurtă evadare din mocirla realului vicios, dur, apăsător, cenuşiu... Că ea este o insulă de culoare într-o fotografie alb-negru...
Gabelina: Şi asta e Arta, doar că aceasta nu e arta care se potriveşte cel mai bine cu felul meu de a fi... Şi eu mai folosesc uneltele fanteziei vrăjitoare în munca mea artistică, dar numai spre împlinirea sensului primar al artei – care e acela de revelare, de ajutor spre conştientizarea din ce în ce mai profundă a ceea ce este, acolo unde este, aşa cum este...
Elinda: Văd că una militează pentru vraja frumuseţii, iar alta pentru frumuseţea adevărului... Nu credeţi însă că e posibilă şi arta de dragul artei, o artă fără nici o miză serioasă, un joc artistic ghidat doar de simpla plăcere a jocului?
Gabelina: Nu există joc fără miză... Dacă există plăcere în joc, atunci putem găsi în el cel puţin miza plăcerii, iar dincolo de ea se întinde tot domeniul psihologiei motivaţionale, al moralei şi al artei. În plus, jocul este prin însăşi natura lui un act de ascundere, un act de prefăcătorie, de imitare, de deghizare – actul prin care te comporţi ca şi cum ar fi ceea ce nu este şi ca şi cum ai fi ceea ce nu eşti...
Tocmai de aceea, de multe ori, sub masca jocului, artistul, prin arta sa, spune şi arată lucruri pe care altfel nu ar putea să le comunice cu o prea mare uşurinţă.
Jocul e o momeală pusă pentru conştiinţă spre a o păcăli să-şi depăşească a ei auto-cenzură şi, astfel, să ajungă la ceea ce se ascunde dincolo de suprafaţă – să ajungă la urâţenia de dincolo de frumuseţea aparentă, la minciuna ascunsă după adevărul parţial, la răutatea profundă mascată de bunătatea superficială.
Jocul artistic are, de obicei, o motivaţie mult mai serioasă decât cea care se arată la o primă vedere.
Măştile sociale pe care le putem vedea pe chipurile oamenilor, deşi, adeseori, par plăcute, frumoase, binevoitoare... ascund, adesea, sub ele... suferinţa, urâţenia şi răutatea... De aceea, rolul artei este să ne ajute să vedem dincolo de masca socială, prin ea: arta poate să scoată spre vedere pe chipul lumii întregul ei fiinţial, cu plusurile şi cu minusurile sale.
Elinda: Mi se pare că ceri prea mult de la Artă şi eşti prea serioasă cu o ramură a culturii care, de multe ori, nu se ia prea în serios, mulţumindu-se să fie un simplu joc de copil...
Gabelina: Ai dreptate... Întocmai de aceea e atât de necesară arta pe care eu o practic – arta folositoare pentru maturizarea copiilor, pentru ajutorul pe care ea îl dă spre maturizarea mentală a celor ajunşi la maturitate corporală... Într-un trup de adult ar fi bine să funcţioneze o minte de adult, nu una de copil.
Părerea mea e că odată ajunse la maturitate nu mai e cazul să credem, nici măcar în joacă, în fantezii infantile, nu mai e cazul să tolerăm ascunderea viciilor după virtuţi de suprafaţă şi nu mai e cazul să ignorăm realitatea nevrăjită a universului... Cam asta am avut de spus...

Afrodiasia... sper că te-am mai liniştit şi te-am lămurit în legătură cu intenţiile mele faţă de portretizarea ta într-un anumit fel şi nu în altul... Dacă mai ai nelămuriri legate de bunele mele intenţii, te rog să ţi le exprimi...
Afrodisia: Ce să zic? E interesant tot ce ai spus! Dar nu trebuia să te deranjezi să inventezi o întreagă teorie estetică doar spre a mă poci pe mine într-un tablou... Acum, dacă am văzut că ai meditat aşa de serios asupra relaţiei dintre frumuseţe şi urâţenie, după care ai ales persoana mea spre a exemplifica o întreagă teorie despre artă, parcă mă simt chiar flatată... Poate pe viitor, în ciuda frumuseţii mele trecătoare, lumea îşi va mai aduce aminte de mine doar când va privi această capodoperă artistică pe care se pare că ai creat-o...
Gabelina: Vrei să o vezi?
Afrodisia: Nu! Te rog nu!... De abia ce m-am mai liniştit şi eu un pic şi nu vreau să mă apuce iarăşi toţi dracii... Lasă că poate odată, cândva, când îmi voi face curajul necesar, mă voi duce la Elinda să-mi privesc urâta din mine... Dar acum sunt prea speriată să fac acest lucru, mai ales după ce m-am comportat cum m-am comportat... Se pare că e destul de periculos să ajungi faţă în faţă cu cineva care are curajul să-ţi spună fără ezitare, nu doar că nu eşti perfectă, ci chiar că dincolo de masca ta de frumuseţe, te macină fără încetare angoasa urâtului interior...
Te rog să mă ierţi, fiindcă mi-am pierdut cumpătul mai înainte... Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... Parcă am înnebunit pentru o clipă... E drept că am avut mai multe probleme în ultima vreme şi se pare că s-au adunat şi s-au adunat până au explodat... Îmi cer mii de scuze!...
Gabelina: Nu ai pentru ce... Te înţeleg, dar sper să nu se mai repete, nu pentru binele meu, fiindcă de aici încolo o să am mai multă grijă cu tine, deoarece văd că eşti mult mai sensibilă decât credeam, ci pentru binele tău, fiindcă un astfel de comportament în alte circumstanţe ar fi putut să-ţi aducă foarte multe neplăceri...
Afrodisia: Ai dreptate, m-am comportat mizerabil... Nu se va mai repeta... Mi-am învăţat lecţia: aparenţele înşeală: nu întotdeauna cei care te laudă îţi vor binele şi nu întotdeauna cei care te critică îţi vor răul.
Cine ar trebui să mă atenţioneze atunci când greşesc, dacă nu prietenele mele cele mai bune?... Ne împăcăm Gabelina?
Gabelina: Din punctul meu de vedere nu ne-am certat niciodată... Hai să te îmbrăţişez!... (Cele două se îmbrăţişează, apoi se aşează la loc pe scaune.)
Afrodisia: Dar totuşi acum, dacă suntem între prietene, recunoaşteţi şi voi că nu sunteţi perfecte şi că, măcar parţial, astfel de picturi urâte avându-mă pe mine ca subiect v-au fost inspirate de urâtul din voi?...
Gabelina (zâmbind): Foarte bună observaţie!... Vezi cum începi şi tu să observi mai bine urâtul din lume, acum că ţi-a fost atrasă atenţia asupra lui prin Arta care dezvăluie ceea ce, adeseori, e ocultat?...
(Sfârşit 2)"



- Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii- autor Radu Lucian Alexandru:

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru