Studentele, viciul si sfintenia

"Studentele, viciul şi sfinţenia

Personaje: patru studente (la litere, la pictură, la teatru şi la filosofie): Venus – poeta, Olimpia – pictoriţa, Maya – actriţa şi Victoria – filosoafa.

(Poeta a organizat un seminar cu tema „Despre virtuţile viciului şi despre viciile virtuţii”... Într-o cameră de la Casa Studenţilor sunt dispuse câteva scaune: în stânga stă aşezată Venus, iar în faţa ei sunt aranjate scaunele participantelor... Deocamdată sunt aşezate pe ele doar două studente: Victoria şi Olimpia... Maya intră grăbită pe uşă din partea dreaptă...)

Maya: Salut fetelor! Scuze de întârziere! Aţi început?
Venus: Servus Maya!... Acum începem... Văd că, în ciuda afişelor puse prin cămine şi prin oraş, doar tot noi de noi suntem. Se pare că virtutea nu este un subiect de prea mare interes pentru oamenii din ziua de azi. Cam asta e şi teza pe care vreau să o discutăm la această întâlnire. Dar înainte de a intra în subiect vreau să ne lămurim poziţiile de start. Aşa că permiteţi-mi să vă pun următoarea întrebare: este vreo una între cele de faţă care se consideră sfântă?
Victoria (ridică imediat mâna): Eu!
Venus (oftând): Da... Victoria, bineînţeles, e sfântă... E sfântă, fiindcă ea e filosoafă şi filosofii sunt sfinţi, deoarece ei se ocupă doar cu virtutea şi nu au nimic de a face cu viciul... Aşa e Victoria?
Victoria: Nu!... Filosofia e întruchiparea supremă a viciului... Filosofia e decăderea ultimă a fiinţei umane... Filosoful şi, mai ales, marele filosof e decăzut şi din raţiune şi din simţire... Adică, pe scurt, e doar un nesimţit!... Indivizii aceştia (şi credeţi-mă că i-am studiat, pe mulţi dintre ei, îndeaproape), pur şi simplu, nu ştiu pe ce lume trăiesc! Efectiv delirează... Şi ce e delirul, dacă nu e un viciu mental?
Venus: Păi şi atunci cum se face că totuşi tu eşti sfântă şi, în acelaşi timp, eşti şi studentă la filosofie care, după cum zici tu, e doar şcoala unde se predă viciul mental, iar oamenii sunt prostiţi de cap mai ceva ca prin templele religioase?
Victoria: Exact aici e şmecheria: eu sunt sfântă, tocmai fiindcă nu mă consider filosoafă şi dispreţuiesc filosofia ca pe viciul suprem!
Venus: Ok... Hai să zicem deocamdată că tu eşti sfântă... Mai e vreo sfântă printre noi? (Celelalte fete păstrează tăcerea...)
Atunci înseamnă că restul suntem vicioase... Dar oare, dintre noi, cele vicioase, care o fi cea mai vicioasă?
Victoria (ridică mâna din nou): Eu!
Venus: Tot tu Victoria?... Cum se poate aşa ceva? – Să fii, în acelaşi timp, şi sfânta sfintelor şi vicioasa vicioaselor?
Victoria: Pardon!... Am ridicat cumva mâna?
Venus: Da!
Victoria: Am zis cumva „Eu!”?
Venus: Da!
Victoria: Atunci sunt şi eu la fel de surprinsă ca şi voi de gestul şi de afirmaţia mea... Cred că mi-a luat-o inconştientul înainte... Oare ce să însemne aceasta?
Venus: Maya... Tu eşti actriţă şi ştii cum e să fii două persoane în una... Explică-ne tu sensul ascuns al actului realizat instinctiv de Victoria!
Maya: Părerea mea este că între sfântă şi vicioasă nu e nici o diferenţă semnificativă: sfânta e şi ea un fel de vicioasă ca noi celelalte, atâta doar că ei îi place să-şi numească colecţia sa de vicii sfinţenie, în timp ce noi le spunem pe nume – adică, normalitate...
Venus: Viciul e normal?
Maya: Viaţa este vicioasă prin definiţie, iar normalitatea ei este, prin urmare, acţiunea viciată...
Venus: Olimpia tu ce crezi? Cum vede o pictoriţă subiectul viciului şi al virtuţii?
Olimpia: Mie îmi vine să zâmbesc – din punctul de vedere al picturii mi se pare că virtutea şi viciul se unesc în una şi aceeaşi reprezentare picturală – anume...
Venus: Da...
Olimpia: Nu ghiciţi?
Venus: Ştii doar că noi nu ne prea pricepem la pictură...
Olimpia: Atunci vă spun eu: în pictură virtutea şi viciul se unesc în nudul de femeie.
Venus: Poate viciul se găseşte în nud... dar virtutea?... – Şi ea tot acolo e?
Olimpia: Vai, Venus... cât de neştiutoare eşti!... Oare nu ştii tu că cele mai multe nuduri au reprezentat-o pe Venus? – o zeiţă!... Iar dacă nici zeiţele nu au acces la virtute, atunci cine ar putea să aibă?
Venus: A da! Desigur... Am uitat de acest aspect... Ai dreptate: la câte nuduri de Venus s-au creat, uneori, mi se pare că atunci când cei care ştiu cum mă cheamă mă privesc cu o oarecare atenţie, mă văd nudă...
Maya: Sau ar vrea să te vadă nudă, ca să verifice dacă te ridici la înălţimea numelui pe care îl porţi!
Venus: Dar nu e nici un secret, că eu nu sunt pudică... Doritorii care vor să-mi vadă nuditatea sunt rugaţi să vină la vară la mare pe plaja de nudişti, să mă vadă „live” cum ies din valurile mării...
Maya: Precum Venus?
Venus: Da... precum... eu!
Olimpia: Vezi ce simplu e pentru tine? Dacă vrei să-ţi arăţi simultan şi virtutea şi viciul, doar te dezbraci şi te plimbi pe malul mării în pielea goală...
Venus: Bun... Înseamnă că problema asta am rezolvat-o! Nu mă aşteptam să fie chiar aşa de simplu... Noroc că ne-a scos pictura din încurcătură!
Maya: Eu zic să nu ne grăbim să tragem concluzii, că mai este vreme... Şi apoi daţi-mi voie să o întreb ceva pe Victoria, că m-a făcut curioasă cu gestul ei reflex... Victoria dragă... oare nu e un conflict monstruos în interiorul tău, având în vedere că tu te consideri deopotrivă şi sfânta sfintelor şi vicioasa vicioaselor?
Victoria: Aşa să fie?
Maya: Nu e aşa?
Victoria: Da' nu e aşa în interiorul fiecăreia dintre noi? Oare în voi nu se manifestă deopotrivă aspiraţia virtuţii şi instinctul viciului?
Venus: Vrei să zici aspiraţia de a ne arăta nuditatea şi instinctul de a face ceva constructiv cu ea?
Victoria: Exact!
Olimpia: Ce să facem mai exact?
Victoria: Nu ştiu... Habar nu am! Întreb şi eu... Poate ştiţi voi ce anume se poate face constructiv cu nuditatea odată ce ea e prezentă cum se cuvine în circumstanţe specifice...
Venus: Dar tu eşti sfântă!... Ar cam trebui să ştii chestiile acestea... Sfintele, de obicei, au o părere destul de precisă despre nuditate.
Victoria: Da, dar eu nu sunt o sfântă oarecare... Eu se pare că sunt sfânta vicioasă: la suprafaţă sfântă, în adâncime vicioasă; sfântă în nuditatea mea animalică naturală, vicioasă în act...
Venus: În ce act?
Victoria: În actul de transformare!
Venus: Ce act de transformare?
Victoria: Actul prin care transform instinctul de reproducere în mişcare sexuală orientată exclusiv spre plăcere!
Venus: E posibil aşa ceva?
Victoria: Dacă nu e posibil, putem încerca! Până la urmă, alţii au încercat un lucru mult mai greu: anume să transforme plumbul în aur... Noi trebuie doar să încercăm să găsim o utilitate plăcută nudului, pe la mare, pe plajă sau pe altundeva, fără a ne mări volumul corporal în cele nouă luni următoare actului de transformare...
Venus: Deci eşti o sfântă vicioasă!
Victoria: După cum se vede: adică, nu se vede prea bine, dar vă puteţi imagina!... În mine şi prin mine viciul se transformă în virtute şi virtutea în viciu!
Maya: Ai o minte cam complicată... Îţi place să vorbeşti în contradictoriu?
Victoria: Mie? Nu neapărat!... Dar viaţa manifestă această preferinţă, dacă o priveşti cu atenţie... Doar o privire superficială asupra vieţii poate despărţi în mod absolut virtutea de viciu şi viciul de virtute...
Maya: Totuşi Victoria... Mi se pare că exagerezi... Or fi ceva diferenţe între virtute şi viciu, ca să nu le confundăm...
Victoria: Păi or fi, dar cine le vede? Nu vezi câtă confuzie se face uneori între cele două? – Adeseori, ceea ce le pare celor puţini a fi un viciu (de exemplu, teama, conformismul, compromisul, ipocrizia etc.) celor mai mulţi le pare a fi o virtute... Ceea ce majoritatea oamenilor consideră a fi normalităţi virtuoase (de exemplu, supunerea tăcută faţă de autoritate, respectarea pioasă a tradiţiilor religioase, grija de a nu ieşi prea mult în evidenţă şi de a nu avea prea multe idei originale etc.) vreo câţiva rătăciţi consideră a fi vicii majore ale omului... Şi atunci cine are dreptate?
Maya: Totuşi trebuie să fie o diferenţă cât de cât obiectivă între virtute şi viciu!
Victoria: Da? Care?
Venus: Păi asta tu ar trebui să ne spui, că am impresia că filosofii au făcut totuşi distincţiile necesare între cele două încă de la începuturile filosofiei.
Victoria: Filosofii sunt nişte vicioşi!... Ştii care e viciul lor suprem? Visează la cai verzi pe pereţi!... Adică ce oameni sănătoşi la cap, care au privit chiar şi superficial lumea reală în care trăiesc, ar bate câmpii cu tot felul de teorii despre importanţa virtuţii, despre posibilitatea ei şi despre necesitatea de a fi virtuoşi?
Şi, în plus, mai au şi tupeul să vorbească despre virtute ca şi cum ar şti despre ce vorbesc, în condiţiile în care mai nici unul nu se declară deschis pe sine ca fiind virtuos sau măcar sfânt?
Venus: Dar tu te declari şi sfântă şi virtuoasă!
Victoria: Doar sfântă deocamdată! Cu virtutea rămâne să mai vedem, având în vedere că m-am declarat deja a fi o sfântă vicioasă, iar dacă mă declar şi virtuoasă, mă tem să nu apară vreo contradicţie!
Venus: Atunci înseamnă că nici tu nu prea ştii ce este virtutea!
Victoria: Nu e nici o problemă! În filosofie neştiinţa faţă de virtute e o tradiţie cu o oarecare vechime, dar acest lucru nu a împiedecat mai pe nimeni să vorbească vrute şi nevrute despre virtute: de exemplu, despre virtuţile imaginare ale unor zei, despre virtutea stăpânului de sclavi sau despre virtuţile unui tiran, sau despre virtutea indiferenţei, a renunţării la orice dorinţă, a credinţei dogmatice, a rugăciunii îndreptate spre personaje de basm religios – şi câte şi mai câte alte tâmpenii...
Cei mai mulţi filosofi, din neatenţie şi superficialitate, aspiră la ceea ce nu cunosc şi vorbesc aiurea despre ceea ce nu există...
Venus: Ce anume?
Victoria: Virtutea!
Venus: Virtutea nu există?
Victoria: Există?
Venus: Dar tu ziceai că eşti sfântă... Oare sfinţenia ta nu presupune nici o legătură cu virtutea?
Victoria: Cu ce virtute?
Venus: De exemplu, cu sinceritatea, curajul, cumpătarea, înţelepciunea...
Victoria: Hai să fim serioşi! Există vreun om sincer?... Eu nu am cunoscut nici unul!... Şi chiar dacă cineva ar vrea să fie sincer şi ar încerca să spună doar adevărul tot timpul, tot nu ar putea să o facă, fiindcă, mai întâi, de multe ori, sunt foarte multe aspecte pe care el le consideră adevărate, când, de fapt, ele nu sunt decât nişte minciuni, dacă le cercetăm mai îndeaproape... Şi câţi oameni sinceri de acest fel nu am întâlnit? Grămadă! Ei sunt ceea ce putem numi mincinosul sincer: cel care chiar crede în minciunile pe care (şi) le spune...
Şi apoi, nu pot fi sinceri, pentru că nimeni nu-i ascultă: având în vedere câte defecte avem fiecare dintre noi cui i-ar conveni să aibă mereu lângă el un guraliv sincer care să îl critice la tot pasul?
Iar, în cele din urmă, sinceritatea prezintă un mare risc social, fiindcă, de obicei, în orice societate sunt adevăruri relativ interzise, (fie explicit, sub formă de cenzură şi inchiziţie, fie tacit, sub formă de conformism cu vreo tradiţie mincinoasă, fie sub formă de compromis cu vreo structură ierarhică oarecare care nu suportă critica oricât de întemeiată ar fi ea şi nu prea este interesată să afle noi adevăruri, mai ales dacă sunt cât de puţin revoluţionare).
Cel prea sincer într-o societate mincinoasă, în cel mai bun caz, riscă să fie marginalizat şi ignorat, iar în cazuri mai grave, riscă să afle pe pielea lui cât de preţuită este cu adevărat virtutea sincerităţii în societatea umană.
Sinceritatea e un vis... Omul nu poate fi sincer complet nici măcar cu el însuşi...
Maya: Sinceritatea e deci doar o iluzie?
Victoria: Nu e neapărat o iluzie! Cine vrea să fie sincer poate căuta să fie cât mai sincer... Doar că va trebui să plătească un preţ pentru luxul de a-şi permite să aibă un astfel de comportament, teoretic apreciat de societate, dar practic, mai deloc încurajat... (Adică, în acest caz, ceea ce apreciază de fapt societatea, în mod practic, e viciul, nu virtutea.) Virtutea efectivă (nu cea declarată doar pentru fraieri, naivi şi idealişti), în acest caz, pare să fie doar ipocrizia...
Venus: Chiar aşa să fie?
Victoria: Nu crezi?... Atunci imaginaţi-vă, de exemplu, că pe mine m-ar lovi brusc acum un puseu infinit de sinceritate şi în sfinţenia mea m-aş simţi obligată să vă spun tot ceea ce cred despre voi: despre calităţile şi, mai ales, despre defectele voastre spre a vă convinge să vă schimbaţi spre ceea ce eu aş considera ca fiind mai bine pentru voi... Imaginaţi-vă deci că eu chiar aş crede ceea ce zic şi v-aş zice: (Victoria priveşte spre Olimpia:) Tu eşti proastă! Chiar foarte proastă! (Priveşte spre Venus:) Tu... eşti urâtă! (Şi spre Maya:) Iar tu eşti o curvă!
Venus: Vai, Victoria! Chiar crezi aşa ceva despre noi? Mă uimeşti!
Victoria: Nu aceasta e important... Era un exerciţiu de imaginaţie... Poate că eu nu cred... Dar s-ar putea să fie cineva care chiar crede cele de mai sus despre voi şi într-un puseu de sinceritate (precum cel imaginar al meu) v-ar spune cele de mai înainte cu intenţia de a vă face un bine: de a vă trezi la realitate şi a vă scoate din viciile voastre (respectiv din prostie, urâţenie şi curvăsărie) spre a vă îndrepta spre virtuţile opuse acelor vicii.
Ce aţi crede despre o astfel de persoană? – Mai ales, dacă ar fi o persoană străină pe care de abia aţi întâlnit-o de cinci minute!
Maya: Ce să credem? E clar că o astfel de persoană ar fi o jigodie necioplită şi prost-crescută, grosolană şi nesimţită. De ce să ne jignească în halul acesta? O astfel de arătare nu ar cunoaşte bunele maniere şi i-ar lipsi complet talentul oratoric!
Victoria: Vedeţi? – Sinceritatea e un vis, o himeră, care începe să fie înăbuşită şi dresată încă din primii şapte ani de acasă, ca să nu mai vorbim de restul procesului educaţional normal... Iar dacă, din greşeală, oamenii mai ajung câteodată faţă în faţă cu vreo manifestare de sinceritate, aproape întotdeauna, ei o resping instinctiv şi o admonestează ca pe un viciu dintre cele mai grave...
Venus: Aşa deci... Se pare că în ce priveşte sinceritatea ne-ai lămurit... Dar despre curaj, cumpătare şi înţelepciune ce părere ai?
Ele nu sunt virtuţi de dorit pentru om?
Victoria: De ce ar fi de dorit? Un om curajos ar crea doar probleme în societate... De exemplu, el ar putea avea curajul să fie sincer şi să spună lucrurilor pe nume – când e evident că lumea, cel mai adesea, e ipocrită, urâtă, proastă şi fără coloană vertebrală...
Pentru societatea actuală curajul e o virtute imaginară: ea e bună doar atâta timp cât nu se manifestă... Iar dacă cineva o ia din greşeală în serios, este imediat atenţionat de mai toată lumea că nu e bine deloc ceea ce face...
Cine are nevoie de curaj? Lumea funcţionează foarte bine, ba chiar foarte bine, cu instrumentele şi mecanismele sociale bazate pe frică, teamă, intimidare, ameninţare, şantaj, abuz de putere, conformare oarbă la tradiţie, supunere ierarhică fără comentarii ş.a.m.d.
Venus: Dar cumpătarea?
Victoria: Cunoşti tu, Venus, vreo femeie cumpătată?
Venus: Dacă tot ai întrebat, să ştii că, de obicei, femeile sunt mai cumpătate decât bărbaţii!
Victoria: Chiar?... Dar cu fuga lor după aparenţele înşelătoare doritoare de faimă, avere, lux, frumuseţe contrafăcută şi bârfeală ce facem? Iar ataşamentul lor instinctiv-emoţional faţă de aşa-zisa lor iubire sau dragoste, putem oare să-l numim cumpătare? Şi orbirea pe care acest ataşament, însoţit de obsesie, le-o provoacă faţă de defectele şi viciile grave ale celui iubit, pe care le trec astfel prea uşor cu vederea, putem oare să o numim cumpătare?
Nu dragele mele! – O femeie cumpătată nu mai este femeie! Sau nu mai e o femeie aşa cum o ştim noi de obicei... Cumpătarea şi dragostea la care toate femeile visează, sunt, de cele mai multe ori, incompatibile... Cumpătarea şi visul de prinţesă, iubirea de făt-frumos trăind ca rege într-un castel de basm sunt iarăşi incompatibile...
Nesaţietatea femeii e proverbială... Visul ei intim de a fi o prinţesă, iubită orbeşte de un prinţ fermecat spre a petrece apoi în bogăţie, risipă şi huzur îi face multe zile fripte sărmanului broscoi care a luat-o de nevastă neştiind că din acel moment disperata respectivă va veni zilnic să-l sărute doar în speranţa că poate într-o zi magică, sărutul ei plin de fantezie princiară îl va transforma pe broscoi într-un făt-frumos, destul de prost, dar la pungă gros, faimos şi fălos, numai bun de stors de bani, de nervi şi de vlagă în timp ce-i condus din umbră de vreo slăbănoagă pisăloagă, de vreo ţaţă mai bleagă sau doar de o „dragă”...
Venus: Cred că exagerezi... E adevărat că multe femei gândesc exact aşa cum ai zis tu mai înainte, dar mai există şi excepţii...
Victoria: Excepţii care confirmă regula?
Venus: Excepţii... de la necumpătarea aceasta general răspândită printre oameni...
Victoria: Care are un nume...
Venus: Ce nume?
Victoria: Lăcomie!... Lăcomia, de altfel, e atât de răspândită în lume şi atât de bine infiltrată peste tot, încât ea este adevărata valoare preţuită azi în societate... Fie că se ascunde sub numele de profit, de putere de influenţă, de faimă cu orice preţ, de putere de manipulare, de dorinţă de a deţine cât mai multe resurse doar de dragul de a nu putea fi folosite de către cei care au cu adevărat nevoie de ele, lăcomia e adevărata virtute pusă în practică de lumea actuală, iar cumpătarea nu e privită decât ca un viciu, menit doar spre a-i păcăli cu el pe unii mai săraci cu duhul, proşti din fire sau mai naivi din naştere...
Din perspectiva societăţii bazată pe profit, pe consum, pe competiţie sălbatică, pe şomaj, pe manipulare media, pe războiul pentru resurse, pe mentalitatea de haită de stat, pe înşelăciune privată spre stat îndreptată, pe hoţie curată prin contract legalizată lăcomia e poate singura şi cea mai importantă valoare a acelei societăţi...
De aceea, într-o astfel de societate, „oameni de valoare” sunt consideraţi doar cei care sunt corupţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de lăcomia mascată sub cuvântul „profit”, de dezinformarea şi manipularea ascunsă sub cuvintele „publicitate”, interese ale „acţionarilor” şi patronilor, de şpaga ascunsă sub cuvintele concurs „aranjat”, examen pentru diploma „cea de toate zilele”, tratament „mai bun”, judecată „favorabilă” sau atribuire de contract „avantajos”, de înşelăciunea şi hoţia legalizată sub numele de „dobânda cuvenită”, de găselniţa financiară care permite băncilor să împrumute altora cu mult mai mult decât sumele de bani de care ele dispun efectiv ş.a.m.d.
Încearcă doar să găseşti azi vreun domeniu social care nu e corupt „până în măduva oaselor” de lăcomie, de zgârcenie sau de risipă şi vei vedea cât de mult e acum preţuită cumpătarea în lume!
Venus: Păi atunci... am terminat şi cu cumpătarea... Dar ce zici de înţelepciune?... Nu cred că vei putea susţine că chiar şi înţelepciunea e, de fapt, un viciu!
Victoria: Înţelepciunea e cel mai mare viciu... Ea e doar un vis de mărire deşartă... Cine visează la înţelepciune dă dovadă de o naivitate şi de o ignoranţă incomensurabilă... Şi în plus, aţi văzut voi vreodată vreo femeie înţeleaptă?
Maya: Crezi că nu există?
Victoria: Dar vreun bărbat înţelept aţi văzut?
Maya: Clar nu!... Bărbatul e prost prin definiţie... Tocmai de aceea are nevoie de o femeie lângă el – să-l menţină cât de cât pe linia de plutire, că altfel ar fi vai şi amar de capul lui...
Victoria: Iată atunci fetelor: aşa-zisele virtuţi sunt doar vicii... De aceea eu sunt o sfântă vicioasă: pentru că îmi recunosc viciile şi mi le asum... Nu fug de ele în tărâmuri de basm, ci trăiesc cu ele în lumea reală... Eu sunt o sfântă reală, nu una imaginară... Iar o sfântă reală e întotdeauna o sfântă vicioasă... adeseori, chiar mai vicioasă decât media vicioasă a celor nesfinţiţi... Sfinţenia şi viciul (mai ales cel mental) merg de minune împreună... Cu cât aberezi mai mult, visând vicios la tot felul de cai divini turbaţi ce scuipă smoală peste nesfinţiţi, spre a le aduce suferinţa pe care tu crezi că ei o merită ca nişte rătăciţi de la credinţa „cea dreaptă” ce ţi se pare că sunt, cu atât ai mai multe şanse să fii canonizată de vreo societate oarecare ca un model de urmat pe calea viciului sfinţit...
Olimpia: Adică societatea actuală sfinţeşte viciul şi persecută virtutea?
Victoria: Cu siguranţă! Chiar şi o cunoaştere superficială a mecanismelor reale ce pun în mişcare societatea umană şi viaţa în general îţi dezvăluie acest lucru.
Olimpia: Despre ce mecanisme vorbeşti?
Victoria: În nici un caz despre nişte mecanisme virtuoase... Natura este vicioasă: e necumpătată, nechibzuită, risipitoare, e crudă, vicleană, înşelătoare, e instinctivă, brutală şi criminală. Şi nu fiindcă ar dori acest lucru, fiindcă ea nu gândeşte şi nu raţionează, ci fiindcă aşa e ea de când se ştie: o monstruozitate vicioasă pitită după o stafie virtuoasă.
Olimpia: Te referi la divinitate? – La zei, la fiinţe angelice, la prezenţe supranaturale?
Victoria: Mă refer la orice fantezie infantilă după care umanitatea îşi ascunde neputinţa virtuoasă şi acţiunea vicioasă şi prin care ea îşi justifică aberant valorizarea viciului şi persecuţia virtuţii! Mă refer la orice act de nesinceritate evidentă pe care mincinoasa o dezvoltă în interiorul său faţă de ea însăşi!
Nimeni nu te poate minţi mai bine decât te poţi minţi tu singură!
De aceea, datoria unei sfânte virtuoase ar fi, adeseori, doar aceea de a vă spune adevărul care nu vă convine... Aveţi însă noroc, fiindcă eu nu sunt decât o sfântă vicioasă şi astfel îmi ascund chiar şi adevărurile pe care vreau să le spun după tot felul de minciuni agreabile...
Maya: Ca de exemplu?
Victoria: Ca de exemplu, că tu, Maya, nu eşti o proastă... că tu, Olimpia, nu eşti o urâtă... şi că tu, Venus, nu eşti o curvă...
Venus: Victoria... Te rog!... Ce am discutat să rămână între noi!... Am crezut că îmi eşti prietenă!
Maya: Deci acum mă consideri şi proastă... Nu ţi-a fost de ajuns că mai înainte m-ai făcut şi pe mine curvă! Mai rămâne să mă faci şi urâtă – şi meniul e complet!
Victoria: Bine, dacă tu doreşti, îţi spun şi această minciună: Maya... tu nu eşti chiar aşa de urâtă... uneori, am iluzia că eşti chiar frumoasă...
Maya: Spune dragă tot ce ai pe suflet! Dă-ţi arama pe faţă! Lasă-ţi sfinţenia să se manifeste descoperită prin viciu!
Victoria: Exact asta încerc să fac! Dar încă mai iau lecţii de la tine, căci, dintre noi două, nu eu încerc să devin expertă în arta de mă preface!
Maya: Te referi la actorie?... Aici, evident m-ai prins!... În calitatea mea de actriţă, nu pot fi decât o mare prefăcută... Aşa e! Eu sunt sinceră doar când mă prefac! Dar dacă, în lumea aceasta, prostia e legată de sinceritate şi actoria de minciună, cum se face totuşi că tu mă consideri pe mine proastă? Eu ar trebui să fiu deşteaptă după argumentul tău!...
Victoria: Ştii ce?... După o chibzuială mai atentă, trebuie să recunosc că ai dreptate: tu nu eşti proastă, tu eşti deşteaptă! Viciul tău nu e, prin urmare, prostia, ci deşteptăciunea!
Maya: Hai, nu zău! De când a fi deşteaptă e un viciu? Eu zic că e o calitate!
Victoria: A te preface mereu e o calitate? ... O, sărmana de tine!... Tu eşti doar o fetiţă pierdută iremediabil printre replicile penibile ale personajelor de curvă pe care le-ai jucat... Prefăcătoria ta e o copie, o imitaţie!... Nu eşti originală!... Tu nu eşti nici măcar o vicioasă autentică – tu doar imiţi viciul altora!
Maya: Hai că începi să mă enervezi! Prea le întorci după cum bate vântul doar pentru a ieşi victorioasă în confruntarea dialogală... Nu eşti serioasă!
Venus: Victoria nu e serioasă?... Te înşeli Maya!... Eu o cunosc de mai mult timp şi trebuie să-ţi spun că Victoria e printre cele mai serioase fiinţe pe care le ştiu... Ba aş zice că chiar aici e defectul ei: e prea serioasă şi prea ia toate lucrurile în serios...
Olimpia: Şi ce ai vrea să facă? Doar e filosoafă! Iar filosofia, se ştie, ia orice prostie în serios!
Maya: Olimpia... de ce îi iei apărarea? Nu ai auzit când, mai întâi, te-a făcut proastă şi, apoi, a insinuat că eşti urâtă?
Olimpia: Ba am auzit... Dar când vorbeşte o filosoafă, nu trebuie să te grăbeşti în apreciere... Ci e bine să ai răbdare să o asculţi până la capăt – şi, astfel, adeseori, vei vedea că a vrut să zică exact opusul a ceea ce iniţial ţi s-a părut ţie că zice...
Maya: Adică nu mai aud bine sau ce? V-aţi înţeles toate între voi, înainte să sosesc eu, ca să mă luaţi azi la mişto? Eu zic că e prea mare pedeapsa aceasta doar fiindcă am întârziat şi eu un pic!
Şi cum adică să dorească cineva să zică exact opusul a ceea ce zice? E beată? Nu mai ştie ce vorbeşte? Îi e greu să vorbească cu claritate? Dacă cineva vrea să mă jignească, să-mi spună în faţă – ce se tot ascunde după perdea?!
Venus: Hai că ai luat-o prea în serios! Te rog să nu faci aici o scenă, că nu suntem la teatru!... Victoria nu vorbeşte în clar, fiindcă aşa e tradiţia la ei în filosofie: să fie ironici, sarcastici, cinici, sofişti, hedonişti, sceptici şi stoici! Adică, când nu se ţin de glume, sunt fie provocatori, fie şmecheri, fie plictisiţi, fie indiferenţi. Iar când nu vorbesc în metafore şi mituri, folosesc limba lor păsărească, mereu căutătoare de sensuri în nevoie de sens, în spatele căreia îşi ascund, după caz, banalitatea, greşeala, exagerarea, aberaţia sau delirul... Nu-i aşa Victoria?
Victoria: Eşti pe aproape! Dar cine ştie, poate are şi Maya dreptate! Cum adică, Olimpia, să vreau eu să zic exact opusul a ceea ce am zis? Doar nu crezi că sunt ironică?
Olimpia: Ba chiar asta cred! Uite, de exemplu, eu aş prinde pariu că tu ai vrut să zici prin afirmaţiile tale controversate şi iritante următoarele: Maya, tu eşti deşteaptă, chiar foarte deşteaptă... Olimpia, adică eu, tu eşti... frumoasă, chiar nemaipomenit de frumoasă... iar tu, Venus, eşti o virgină, perfectă în pudoare şi castitate!
Venus: Văd că ironia e transmisibilă, ba chiar foarte contagioasă!
Olimpia: Dar nu e nici o ironie, e doar adevăr şi provocare...
Venus: Poate adevăr sau provocare!
Olimpia: Sau aşa... Victoria vrea doar să ne provoace să privim mai profund lucrurile şi sensurile lor, dincolo de luciul lor comun de suprafaţă, spre a cerceta cât mai de aproape adevărul... Depinde doar de noi dacă îi acceptăm provocarea!
Venus: Ei, ce zici Victoria? Accepţi provocarea Olimpiei? Ea zice că tu chiar ai vrut să zici opusul a ceea ce ai zis şi nu altceva! E adevărat?
Victoria: Uneori, da... Dar cine mai ştie ceea ce am vrut să zic? Poate că chiar am vrut să zic ceea ce am zis sau poate doar opusul a ceea ce am zis! Voi nu aveţi de unde să ştiţi, mai ales că, uneori, nici eu nu ştiu exact ceea ce zic!... Am impresia că, adeseori, voi prea le chibzuiţi pe toate spre mare profunzime, pe când eu doar mă las purtată de val şi spun, de obicei, cam tot ceea ce-mi vine la gură, având, în principal, doar o singură grijă: anume, aceea de a nu spune prea multe banalităţi neprovocatoare spre adevăr şi schimbare...
De exemplu, se vede de la o poştă că Olimpia e frumoasă: ea ştie... şi toată lumea ştie... acest lucru... Dar nu ştiu dacă se vede la fel de bine că e urâtă... Urâţenia ei interioară doar ea singură şi-o cunoaşte... Noi o vedem frumoasă, dar ea ştie că e urâtă, fiindcă ea îşi cunoaşte destul de bine urâciunile ei: pe lângă faptul că ea are privilegiul de a se vedea în oglindă nefardată, privilegiu pe care noi nu îl avem, viciile ei îi sunt cunoscute şi urâţenia lor o deranjează... De aceea se machiază, se aranjează, se îmbracă bine şi se coafează! Ca să se ascundă pe sine de ea! Ca să-şi ascundă urâciunea fiinţială după o mască socială frumoasă!
Şi, astfel, cu atât mai mult o deranjează ca urâciunea ei să-i fie descoperită în public de o voce din apropiere care-i aminteşte de urâciunile ei vicioase, mai mult sau mai puţin evidente... pentru că... da... Olimpia, în cazul tău, când am zis că eşti urâtă, nu am vrut să zic că eşti frumoasă – mă refer la acele părţi din fiinţa ta care chiar sunt urâte – şi să nu-mi spui că tu nu ai astfel de părţi... vicioase, ruşinoase, urâcioase... sau chiar rele, neplăcute, greşite, scandaloase...
Fiecare femeie are partea ei urâtă pe care o ţine bine ascunsă după frumuseţea ei de faţadă... Femeia este o iluzie: ea pare să fie ceva, dar este cu totul altceva...
Însă iluzia ei îi este, de obicei, necunoscută... Dar cum ar putea o iluzie să ştie că e iluzorie?... Poate doar dacă... cineva, de exemplu, o altă iluzie îi atrage atenţia că este o iluzie!
Olimpia: Vedeţi?... Are cel puţin o explicaţie pentru fiecare vorbă pe care o zice! – Dar, adeseori, problema este: ce zice ea, de fapt?
Victoria: E chiar aşa de greu de înţeles?
Venus: Da... Uneori, mi se pare că tu, chiar dacă ai renunţat la jargonul filosofic clasic, foloseşti limbajul comun ca pe un jargon filosofic, răstălmăcindu-l mereu după bunul tău plac! Tu te comporţi nu ca una care este stăpânită de limbă, ci ca una care e stăpână pe limbă! Nu ca una care scoate sensul din limbă, ci ca una care îl bagă acolo! Pentru tine, adeseori, sensurile nu sunt în dicţionar, ci mult dincolo de el... De aceea şi sunt mai greu de înţeles uneori...
Victoria: Nu zic că nu ai dreptate, dar totuşi mă mir... Sensurile de bază ale cuvintelor pe care eu le folosesc, de obicei, se găsesc toate în dicţionarul explicativ al limbii noastre... Arareori inventez eu noi sensuri... Aşa că, dacă nu vă sunt clare sensurile cuvintelor pe care eu le folosesc, căutaţi imediat în dicţionar şi vă veţi lămuri...
Fiindcă, de obicei, eu zic exact ceea ce se aude, chiar dacă ştiu că voi înţelegeţi, adeseori, doar ceea ce vreţi să auziţi...
Voi sunteţi nişte vicioase – şi credeţi că femeia e rea şi invidioasă, şi perfidă, şi mândră, şi bârfitoare...
De aceea, când m-aţi auzit zicând că tu eşti proastă, tu curvă şi tu urâtă, aţi presupus automat prezenţa viciului în mine – şi nu a virtuţii... Aţi presupus că eu vorbesc din invidie, din orgoliu, din răutate... Şi cine va putea să vă spună cu siguranţă că nu chiar din aceste motive am vorbit, mai ales, fiindcă m-aţi auzit când v-am spus că eu sunt... o sfântă vicioasă?...
Venus: Ne bagi de tot în confuzie Victoria! Fii, te rog, mai explicită şi mai clară!
Victoria: Bine... O să încerc!... Deci... eu am vrut să spun ceva despre lume, om şi femeie: anume, că orice om e esenţial prost, urât şi curvar... Aşa că nu o luaţi în nume personal... Voi eraţi doar un exemplu oarecare pentru specia din care facem parte...
Venus: Vrei să spui că specia umană e o specie esenţial vicioasă?
Victoria: Cam aşa e! E printre cele mai vicioase de pe pământ!... Şi acest lucru mi se pare atât de evident, încât nici nu mă mai deranjez să reiau acum tonele de argumente ce vin în sprijinul afirmaţiei mele... Gândiţi-vă doar că e una dintre speciile cele mai criminale din acest spaţiu existenţial – atât de criminală, încât a făcut din crimele ei carnivore o industrie a măcelului, din intenţiile ei ucigaşe o industrie monstruoasă a armamentului şi din impulsurile sale îndreptate spre tâlhărie şi asasinat o practică aproape continuă a războiului de cucerire, asuprire şi exploatare...
Priviţi, aşadar, de exemplu, la ceea ce le face omul găinilor, raţelor, curcilor, peştilor, vacilor, oilor, porcilor, iepurilor şi animalelor sălbatice de toate felurile... Dacă actul ucigaş e un viciu, atunci omul e călăul suprem al acestui pământ... El a transformat lumea într-un imens abator... Această apucătură ucigaşă a lui e o apucătură de animal prost, urât şi rău... E o apucătură vicioasă ascunsă adeseori sub masca unor virtuţi închipuite asociate cu aşa-zisa artă culinară, care, de cele mai multe ori, nu e decât o artă perfidă a crimei carnivore...
Iată, printre altele, unde se ascunde animalul din om: un animal cel puţin la fel de vicios şi de feroce ca orice animal de pradă...
E un miros de crimă abominabilă peste tot în societatea umană, ascunsă doar de un fum subţire de mizerie emoţională nesimţită, de degradare scârboasă inconştientă şi de pofte macabre de viaţă ucisă, eviscerată, feliată, tocată, îngheţată, sărată, friptă, fiartă, îmbucată...
Adeseori, când văd acest spectacol hidos al morţii introduse în gură, al cărnii vândute în piaţă, al uciderii industriale a vieţii unor biete animale şi, mai ales, când văd orbirea jubilantă a majorităţii oamenilor faţă de o astfel de faptă criminală în jurul căreia îşi aranjează macabru viaţa lor sinistră, mă gândesc că ei sunt mult prea decăzuţi moral, pentru a fi capabili să priceapă ce e acela un viciu...
Unul din viciile rădăcină ale umanităţii vicioase este deci dieta ei carnivoră: cel care azi vânează un animal, mâine va putea să vâneze un om, cel care azi va închide în cuşcă un animal, mâine poate va înlănţui un semen de al lui, cel care azi exploatează un animal, mâine va exploata un sclav, cel care azi omoară un bou, mâine omoară un om... Cel care azi ucide o vacă, mâine va putea să ucidă o femeie... Cel care azi ucide un miel, mâine devine capabil să ucidă un copil... Instinctul ucigaş de animale se află la rădăcina criminalului de oameni... Impulsul devorării de carne se află la baza viciului din oameni...
De aceea, consider că o schimbare majoră spre virtute nici măcar nu poate să înceapă în mod serios fără a renunţa cu scârbă la consumul de carne şi fără a te gândi cu dezgust, tulburare şi dezaprobare la toate actele de violenţă şi ucidere îndreptate asupra vieţii animale cu scopul de a o devora.
Olimpia: Tu eşti vegetariană?
Victoria: Din fericire, da... Însă majoritatea celor pe care îi cunosc rabdă extrem de greu viciul acesta al meu... Dar eu nu am ce le face: las deci virtutea crimei animale numită carnivorism pe seama oamenilor de pradă şi mă dedau în continuare, cu conştiinţa împăcată, viciului vegetarian...
Olimpia: Crezi că faptele sunt mai importante decât vorbele?
Victoria: Mai mereu... Vorbele sunt, de obicei, confuze – faptele sunt însă mult mai explicite... Ce mă interesează pe mine justificările mitice aiuritoare şi pseudo-argumentele amare... Vorbele sunt doar vorbe în vânt... Faptele contează: faptele care produc efecte cât mai bune, mai clare şi mai obiective, deopotrivă cantitativ şi calitativ... Prefer să privesc tablourile unei pictoriţe, decât să ascult vorbele ei... Vorbele, deşi mă pricep la ele, pe mine nu mă prea interesează: ele sunt pentru mine doar un pretext care mă ajută uneori să scot la iveală în cei cu care vorbesc expresia feţei, dinamica gesturilor şi acţiunea faptelor...
Adevărata conversaţie pe care eu o port cu voi nu e la nivel de cuvinte, chiar dacă nu le ocoleşte, ci e la nivel de emoţii, de instincte şi de intuiţii...
Eu vă simt fiinţa şi sunt convinsă că şi voi o simţiţi pe a mea... De ce? Fiindcă eu, deşi vorbesc, iată destul de mult şi destul de des, nu mă ascult şi nu vă ascult, decât ca pretext pentru o comuniune emoţional-ideatică mult mai intensă şi mai cuprinzătoare decât cea care poate fi povestită în cuvinte: eu interacţionez cu întregul vostru fiinţial şi nu doar cu vorbele voastre... Şi din acest motiv vă ţin minte, iar voi o să mă ţineţi minte, fiindcă eu nu mă ascund după vorbe şi nu mă pierd în cuvinte, fiindcă eu mă las atinsă pe suflet de fiinţa voastră şi vă ating pe voi la esenţă, fie că sunteţi pregătite sau nu pentru o astfel de experienţă... De aceea, compania mea, trebuie să vă spun, e periculoasă pentru voi: nu doar fiindcă eu sunt o sfântă vicioasă, ci, mai ales, deoarece viciul tremură în prezenţa mea...
Maya: Vrei deci să fugim de tine?
Victoria: Nu de mine vreţi voi să fugiţi, ci de propria voastră fiinţă! Nu de viciile mele oratorice vă minunaţi voi, ci de viciile voastre care în prezenţa mea devin, de multe ori, mai vii ca niciodată... Nu vorba mea sau simpla mea apariţie vă agită, ci iluzia că nenumăratele compromisuri pe care voi le faceţi cu propria voastră conştiinţă vă sunt cu adevărat necesare...
Maya: Tu crezi că noi trăim în iluzie şi tu ne aduci lumină?
Victoria: Maya... Pot să te întreb... care crezi tu că este iluzia maximă de care poate suferi un om?
Maya: E o întrebare capcană?... Nu ştiu şi nu mă interesează...
Victoria: Exact aceasta este: să fii ceea ce eşti şi să nu ştii că nu eşti decât o iluzie...
Maya: Mersi de compliment, dar nu ţi-am înţeles gluma... Eu sunt o iluzie?
Victoria: Da Maya! Tu eşti o iluzie!... Acesta este adevărul care te supără pe tine – nu că eşti ceea ce eşti, ci că nu vrei să cunoşti prea bine ceea ce e esenţă în tine!
Vedeţi voi fetelor... Noi ne asemănăm într-o privinţă: ştim toate că suntem vicioase... dar ne şi deosebim sub un aspect: eu sunt singura din grup suficient de vicioasă încât să menţină mereu trează în noi conştiinţa viciului care apasă peste viaţă... Voi, adeseori, luaţi viciul în serios şi râdeţi de virtute... Eu îmi explic viciul ca pe o comedie, dar mă comport faţă de el ca faţă de o tragedie...
Între noi există cel puţin o asemănare şi o deosebire: ne asemănăm, uneori, în cercetare şi iscodire; ne deosebim însă în intensitatea sincerităţii pe care o purtăm prin fire...

Olimpia: Trebuie să-ţi spun Victoria că tu, deşi eşti filosoafă, ai fire de artistă, iar eu, ca o consoartă de a ta întru artă, am vibrat adeseori cu vorbele tale, fiindcă am mai mereu impresia că le pricep şi înţelesul şi subînţelesul... Iar dacă îmi permiţi şi îmi permiteţi, vreau să completez şi eu cu niscaiva idei povestea noastră de astăzi despre viciu şi virtute...
Venus: Chiar te rugăm Olimpia!
Olimpia: Atunci permiteţi-mi să vă întreb „Ce aşteaptă o artistă de la lume?”... Şi tot eu vă răspund: de cele mai multe ori, doar recunoaştere şi răsplată pentru munca adeseori istovitoare pe care ea o depune!... Şi aşteaptă... Dar aşteaptă degeaba, fiindcă recunoaşterea şi răsplata îi vin, de obicei, destul de greu sau nu îi vin deloc... De ce? Fiindcă, aşa cum a subliniat şi Victoria, lumea noastră e viciată şi e vicioasă, nu doar sub aspectele menţionate de Victoria, ci şi din punct de vedere artistic...
De aceea, lumea, în general, nu ar recunoaşte virtutea artistică nici măcar dacă lângă această virtute ar fi pus un indicator de trei metri diametru pe care să scrie: „Aceasta este o virtute artistică!”...
Cât despre răsplată – şi, mai ales, despre răsplata artistului, viciul lumii actuale e adeseori atât de mare, încât, de obicei, alocă o grămadă de bani nebunilor, corupţilor, puşcăriaşilor, cerşetorilor, linguşitorilor de toate felurile şi tuturor tăietorilor de frunze la câini adăpostiţi de plictiseală prin tot felul de birouri ticsite cu nenumărate hârtii inutile, dar nu dă nici doi bani pe o operă artistică neprotejată de pile, cunoştinţe şi relaţii dintre cele mai ciudate...
Ba, la nivel subconştient, mi se pare că, de cele mai multe ori, arta în general, şi, mai ales, arta contemporană în special, e considerată ca fiind doar un viciu, o greşeală, o rătăcire socială care nu trebuie încurajată sau sprijinită în vreun fel, decât dacă pot profita de pe urma ei nebunii, corupţii, linguşitorii şi birocraţii...
Viciul artistic al lumii e atât de mare, încât, de exemplu, mai bine le plăteşte toată viaţa lor pe vreo cinci femei plictisite să se plimbe aiurea prin camerele unui muzeu plin cu picturi, despre care ele nu ştiu mai nimic, decât să dea vreun ban serios celor care au creat picturile expuse acolo, şi care, mulţi dintre ei, dacă nu au avut şi alte surse de venit decât pictura, efectiv au fost muritori de foame...
Viciul artistic al lumii e că nu ştie şi nu vrea să recunoască şi să răsplătească la timpul cuvenit pe cea sau pe cel care creează opera de artă... Iar când vreodată, foarte rar şi, probabil, doar din greşeală, mai face acest pas, de obicei, toarnă resurse cu nemiluita peste câţiva artişti mai norocoşi ajunşi şi ei, mai mereu, la „pensie”, uitând cu desăvârşire de restul – ca şi cum norocoşii ar mânca cu o mie de guri, iar ceilalţi ar trebui să trăiască prin reprezentanţi... şi să rabde toate neajunsurile la care sunt supuşi până ajung şi ei la „pensie” şi la „noroc”, ca să primească vreo recunoaştere şi vreo răsplată mai serioasă...
Iar dacă această atitudine extrem de vicioasă e prezentă faţă de artista obişnuită, ea e cu atât mai mult prezentă în raport cu artista de geniu, care, fiind genială, evident ar trebui să trăiască doar cu aer din cer, după mintea belită a lumii...
Venus: Văd că te-ai luat după Victoria şi o prezinţi pe artistă de parcă ar fi o sfântă... Crezi că chiar este?
Olimpia: Din perspectiva artei, lumea fiind, îndeobşte, viciată artistic (la nivel de înţelegere, apreciere, stimulare şi sprijinire a muncii care produce opera de artă şi a artistei care face această muncă), evident, că prin comparaţie cu această lume şi în raport cu arta, artistul şi artista sunt nişte sfinţi – lucru adeseori dovedit prin canonizarea lor artistică după moarte, prin ridicarea de altare-muzee în cinstea lor şi prin instruirea de preoţi-ghizi care să-i slăvească din vârful buzelor prin muzee, prin reviste şi pe la catedre...
Lumea e adeseori atât de vicioasă, încât, pentru ea, de obicei, sfântul e bun doar când e mort, mai niciodată în viaţă şi aproape niciodată cât e tânăr şi în putere – adică atunci când, de obicei, realizează cea mai mare parte din opera sa „sfinţită” ...
Sfântul şi sfânta sunt periculoşi... De ce?... Fiindcă, adeseori, atunci când se apropie de ei, lumea îşi conştientizează cu surprindere viciile, fiindcă ele le sunt direct reproşate de către sfinţi... De aceea, pe cât posibil, ei sunt obligaţi să trăiască izolaţi şi sunt cinstiţi cu maximă ipocrizie doar după ce nu mai pot vorbi, fiind morţi... În această lume vicioasă, conştientizarea viciilor şi asumarea reală a virtuţilor nu trebuie să meargă prea departe... Ar fi prea periculos pentru lume – s-ar putea sfinţi şi ea din greşeală...
De aceea, chiar şi cultul „sfinţilor” (din diferite domenii) nu se face pentru a încuraja sfinţirea şi sfinţenia, ci tocmai dimpotrivă. Se face doar cu scopul de a-i atenţiona pe vicioşi în legătură cu pericolul sfinţeniei: „Nu faceţi ca ei, dacă nu vreţi să ajungeţi ca ei!” sau „Cine face ca ei, ca ei să păţească!” – va fi descurajat, ignorat, dispreţuit, atacat şi mai mereu lăsat să moară în sărăcie şi în singurătate... Mesajul subliminal fiind deci: „Nu te fă artist! Mai ales dacă eşti tentat să spui adevărul!...” Fiindcă artistul, de obicei, nu este iubit cât trăieşte, decât dacă e un artist vicios, lipsit de verticalitate valorică, dispus să facă din meşteşugul său doar încă un instrument de slăvire a viciilor lumii...
Din această relaţie, mai mereu, prezentă între viciu şi artă putem extrage chiar şi un principiu al recunoaşterii artistice:
„Dacă arta ta este recunoscută şi răsplătită de către lume înseamnă că, într-un anumit grad, sub anumite aspecte, ea este deja viciată.”
Venus: Şi dacă nu e viciată, atunci ce se întâmplă?
Olimpia: Atunci iese scandal!... Dacă, din greşeală, o astfel de operă ajunge să fie cunoscută de un public prea numeros, de obicei, lumea se scandalizează, gesticulează şi se agită tulburată... Când vicioşii îşi văd expuse în public viciile, de obicei, se scandalizează, fiindcă ei nu vor să devină prea conştienţi de ele şi astfel să cadă în pericolul de a renunţa la ele...
Viciosul se scandalizează mereu când viciul său este în mare pericol de a fi conştientizat de propria lui conştiinţă...
De aceea, când auzim că cineva exclamă „Scandalos!” (în faţa unei opere de artă), mai mereu, putem şti că el se află în faţa unei capodopere: opera există, capodopera provoacă spre existenţă... Ea incită la revoltă, iritare, tulburare... Astfel, dacă pe marginea unei opere nu se poate face un scandal monstru în preajma lansării sale spre primele priviri ale publicului vicios, fie el aşa-zis „inocent”, fie mai mult sau mai puţin „avizat”, atunci opera aceea fie nu e o capodoperă, fie vremea scandalului ei nu a sosit încă...
Capodopera, de obicei, nu poate fi conştientizată social ca atare până nu e însoţită de un scandal serios pe care ea îl invită spre manifestare: cel care arată viciul irită viciul...
Din acest motiv, artistul pus faţă în faţă cu viciile nenumărate ale acestei lumi ar trebui să gândească astfel: „Ceea ce am creat poate fi subiect de scandal? Există vreun viciu sau vreun vicios care poate fi deranjat destul de serios de percepţia operei mele?... Ba mai mult: opera mea poate genera, în condiţii prielnice, un scandal de proporţii? Dacă da, atunci este o capodoperă – o operă care are puterea de a ajunge la capul celui ce o percepe prin mijlocirea emoţională a scandalului pe care ea îl iscă în simţire, în gândire şi în conştiinţa trezită din rătăcire spre a virtuţii preţuire...
Când viciile se întâlnesc cu conştiinţa, mai mereu, se lasă cu scandal... Iar mare parte din meşteşugul sfântului stă tocmai în a provoca o astfel de întâlnire...
Venus: Mulţumim pentru expunere Olimpia! Găsesc că a fost foarte interesantă şi destul de provocatoare spre sfinţenie artistică, în ciuda atenţionărilor sociale pe care le-ai pomenit...
Putem oare concluziona că lumea acesta vicioasă, în ciuda viciilor ei grave şi nenumărate, mai are o şansă de salvare?
Olimpia: Şanse are, dar sunt iluzorii!... Nu-i aşa Maya?
Maya: De ce mă întrebi pe mine? Eu sunt doar o actriţă... Joc rolul care mi se dă fără prea multe comentarii – şi uneori e bine, alteori e rău... dar ce pot face eu? Nu sunt decât o actriţă! Am învăţat să muncesc foarte mult pentru a întreţine cât mai convingător o iluzie... Prin urmare, aparent nu iubesc adevărul, ci minciuna, nu mă interesează profunzimile, ci doar formele de suprafaţă... Mă prefac că vreau să spun ceva când poate nu vreau să spun nimic sau că vreau să păstrez tăcerea când toată fiinţa din mine mă îndeamnă să strig... Prezenţa mea prin lume este iluzorie, dar este o prezenţă apreciată de lume: adeseori, sunt aplaudată îndelung pentru jocul meu vicios...
Pe semne, că oi fi şi eu, actriţa, doar o sfântă vicioasă, precum pictoriţa, poeta şi filosoafa: o sfântă care se joacă cu viaţa şi adeseori se ascunde de ea... Unde anume? Unde altundeva decât printre viciile cele vechi ale lumii, visând, uneori cu ochii deschişi la o lume mai bună, mai dreaptă, mai cinstită, dar arareori având curajul să ies din pielea diferitelor personaje pe care societatea îmi cere să le joc, spre a fi, măcar pentru o clipă, liberă, fără mască... Şi, astfel, aflată, pentru un moment, faţă în faţă cu propria conştiinţă, să o întreb, cu maximă sinceritate: „Dacă este vreun pic de sfinţenie în această iluzie vicioasă, oare cum aş putea să o găsesc?... Unde aş putea eu să aflu puterea şi inspiraţia de a-mi scrie singură replicile cele plăcute întru bine, frumos şi adevăr pe care sunt ispitită să le rostesc pe scena vieţii?”...
Şi cel mai adesea nu ştiu să răspund la aceste întrebări, dar câteodată parcă văd şi eu aprinsă în mine o luminiţă firavă care mă îndeamnă să fac din ea lumină vie şi căldură plăcută şi odihnitoare – această luminiţă... mi se pare că este virtutea din mine, iar chemarea pe care ea mi-o adresează este o chemare spre sfinţenie... Doar că, adeseori, răul lumii mă copleşeşte şi atunci mă refugiez în iluziile mele teatrale, în utopiile mele scenice, în acest act de a fi, măcar şi pentru o clipă, o altă fiinţă: una mai bună, mai frumoasă, mai iubitoare...
Eu nu cred în iluziile mele... Dar nici nu pot trăi fără ele... Şi astfel mă joc mereu fie cu tristeţea din lume şi cu comedia din mine, fie cu mânia din viaţă şi cu calmul din sine, fie cu teama ascunsă prin univers şi cu vitejia aceea care vorbeşte către public: „Nu aş fi aici, dacă voi nu m-aţi privi şi nu m-aţi asculta! Iată deci morala acestei poveşti aşa cum e ea...”
Venus (după un moment de tăcere): Da...
Maya: Da, ce?
Venus: Care e morala?...
Maya: Nu ştiu... Eu sunt doar o actriţă... Să ne spună Victoria, că ea e filosoafă! Dar ceva pot zice şi eu, atât cât mă pricep: e prea multă corupţie în lume şi doar sfinţii şi sfintele se luptă cu ea! Poate că data viitoare, când ne vei întreba care din noi crede că este sfântă, ar fi cazul să răspundem mai multe „Eu!”, nu doar Victoria!
Victoria: E bună ideea... Eu nu am nimic împotrivă... Vă aştept oricând lângă mine spre a ne lupta cu corupţia!
Doar că trebuie să fim extrem de vigilente, fiindcă lumea e expertă în corupţie... Ea reuşeşte, mai mereu, să corupă chiar şi cele mai bune intenţii.
De aceea e bine să nu ne înşelăm, fiindcă nu există mai nici o speranţă de mai bine pentru această lume. De cele mai multe ori, există doar iluzia binelui, dincolo de care se ascunde răul... Şi există doar aparenţa virtuţii în spatele căreia se ascunde viciul... Şi mai exist eu, o sfântă vicioasă, care vă spun aceste lucruri, fiindcă iubesc adevărul şi ştiu că pe oameni, în general, nu-i interesează decât minciuna...
Venus: Dar atunci la ce e bun adevărul, dacă el te ajută doar să vezi mai bine cât de rea este lumea? Şi la ce e bună sfinţenia, dacă singurul lucru în care te poţi sfinţi, prin compromisul social, este viciul? Tu ne zugrăveşti, mai mereu, o realitate sumbră, apocaliptică, decăzută, dezastroasă, ireparabilă, putredă, coruptă, perversă, desfrânată, crudă, monstruoasă, urâtă, proastă, nebună, dezaxată, mincinoasă, înşelătoare, iluzorie, delirantă... Te întreb deci: nu exagerezi? Chiar aşa de grav să fie?
Victoria: Chiar aşa... şi încă mult mai grav... Situaţia e mult mai gravă decât îţi vei putea tu vreodată imagina! Imaginaţia noastră este mult prea săracă în resurse pentru a înţelege cu adevărat cât de gravă este situaţia...
Venus: Vom muri?
Victoria: Cu siguranţă... Dar până atunci vom trăi: eu în mijlocul viciilor lumii cu gândul ţintit la sfinţenie, iar majoritatea celorlalţi în braţele viciilor, delirând tot felul de prostii despre virtute...
Venus: Şi ţintită tu aşa cu gândul spre sfinţenie – ce ai aflat până acum despre ea?...
Victoria: În primul rând, am aflat că nu e sfântă nici măcar aceea care ştie că nu e sfântă...
Venus: Deci nu eşti sfântă!
Victoria: Ba da: sunt o sfântă vicioasă sau, mai bine zis, o sfântă viciată în sfinţenia ei, adică o femeie ca orice femeie... poate un pic diferită de celelalte (pe ici, pe colo – prin punctele esenţiale), dar tot o femeie, ca orice femeie... Viciul meu este, uneori, diferenţa prea mare faţă de modelul standard de om – de aici şi sfinţenia mea viciată, în raport cu standardele lumii de sfinţenie... Eu sunt sfântă în felul meu şi ţintesc spre sfinţenie doar în raport cu propria mea conştiinţă...
Venus: Eşti o sfântă singulară? Un unicat de sfinţenie?
Victoria: Exact aşa cum îi şade bine oricărei sfinte: să fie, înainte de toate, ea însăşi, chiar dacă toată lumea i-ar sta împotrivă... Exact aşa cum i-ar şade bine oricărei femei, dacă ar înceta să mai fie o simplă imitaţie de sfinţenie, o simplă clonă fără minte a unui model pretins sfânt creat de altcineva pentru ea...
Femeie! Construieşte-ţi mereu propria sfinţenie şi vei afla ce este virtutea!... Femeie! Imită ca o proastă sfinţenia alteia şi vei ajunge, adeseori, chiar mai vicioasă decât originalul – procesul se numeşte degenerarea originalului pe parcursul acţiunii de copiere masificată a lui „după ureche”, „conform tradiţiei” sau de frica a ceea ce ar putea „să zică lumea”...
Vorba zicalei:
„Fie lumea cât de rea,
eu mă voi sfinţi în ea!...
Zică lumea ce o vrea,
spre idealuri mă voi îndrepta!...
Zică lumea ce-o voi,
tot raţional corect voi încerca a gândi!...
Zică ea ce o dori,
eu tot spre adevăr voi păşi!”
Venus: Eşti idealistă? Crezi în idealuri? Idealismul nu e perimat? – Mai ales având în vedere realitatea dură de care ne-ai vorbit ca una ce pare să o cunoască destul de bine?
Victoria: Mai ales din această cauză nu e perimat! Realitatea lumii e atât de viciată, încât are disperată nevoie chiar şi de cel mai mărunt idealism: chiar şi de cea mai mică muncă îndreptată spre un pic mai bine decât este acum, mai ales, că oricând se poate şi mai rău...
Venus: Dar dacă situaţia lumii e atât de gravă pe cât ai pretins, munca îndreptată spre idealuri nu e o muncă derizorie, neînsemnată, relativ inutilă?
Victoria: Ba da... De către lumea viciată această muncă e privită ca fiind exact aşa cum ai zis... Dar pentru mine ea nu e nici derizorie, nici neînsemnată şi nici inutilă: ea e viaţa mea, eu trăiesc în ea şi ea îmi este extrem de utilă spre a mă schimba înspre idealuri pornind de la idealuri: înspre adevăr pornind de la adevăr, înspre bine pornind de la bine, înspre frumos pornind de la frumuseţe...
Pentru lume... eu sunt o sfântă viciată, pentru mine însă... sunt o fiinţă iluminată... Pentru lume... sunt... o repetare ratată, pentru mine însă... sunt... o întâmplare minunată!
Adeseori, lumea vrea să transforme binele în rău. Eu, de cele mai multe ori, vreau să transform răul în bine!...
Lumea... cam stă şi aşteaptă să se prăbuşească... Eu... gândesc, vorbesc şi acţionez pentru ca o nouă lume să se construiască!
Venus: Dar ce poţi face tu de una singură?
Victoria: Partea din bine ce mi se cuvine!..."


- Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii- autor Radu Lucian Alexandru:

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru