Studentele, viciul si sfintenia
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
Personaje:
patru studente (la litere, la pictură, la teatru şi la
filosofie): Venus – poeta, Olimpia – pictoriţa, Maya – actriţa
şi Victoria – filosoafa.
(Poeta
a organizat un seminar cu tema „Despre virtuţile viciului şi
despre viciile virtuţii”... Într-o cameră de la Casa Studenţilor
sunt dispuse câteva scaune: în stânga stă aşezată Venus, iar în
faţa ei sunt aranjate scaunele participantelor... Deocamdată sunt
aşezate pe ele doar două studente: Victoria şi Olimpia... Maya
intră grăbită pe uşă din partea dreaptă...)
Maya:
Salut fetelor! Scuze de întârziere! Aţi început?
Venus:
Servus Maya!... Acum începem... Văd că, în ciuda afişelor
puse prin cămine şi prin oraş, doar tot noi de noi suntem. Se pare
că virtutea nu este un subiect de prea mare interes pentru oamenii
din ziua de azi. Cam asta e şi teza pe care vreau să o discutăm la
această întâlnire. Dar înainte de a intra în subiect vreau să
ne lămurim poziţiile de start. Aşa că permiteţi-mi să vă pun
următoarea întrebare: este vreo una între cele de faţă care se
consideră sfântă?
Victoria
(ridică imediat mâna): Eu!
Venus
(oftând): Da... Victoria, bineînţeles, e sfântă... E sfântă,
fiindcă ea e filosoafă şi filosofii sunt sfinţi, deoarece ei se
ocupă doar cu virtutea şi nu au nimic de a face cu viciul... Aşa e
Victoria?
Victoria:
Nu!... Filosofia e întruchiparea supremă a viciului...
Filosofia e decăderea ultimă a fiinţei umane... Filosoful şi, mai
ales, marele filosof e decăzut şi din raţiune şi din simţire...
Adică, pe scurt, e doar un nesimţit!... Indivizii aceştia (şi
credeţi-mă că i-am studiat, pe mulţi dintre ei, îndeaproape),
pur şi simplu, nu ştiu pe ce lume trăiesc! Efectiv delirează...
Şi ce e delirul, dacă nu e un viciu mental?
Venus:
Păi şi atunci cum se face că totuşi tu eşti sfântă şi, în
acelaşi timp, eşti şi studentă la filosofie care, după cum zici
tu, e doar şcoala unde se predă viciul mental, iar oamenii sunt
prostiţi de cap mai ceva ca prin templele religioase?
Victoria:
Exact aici e şmecheria: eu sunt sfântă, tocmai fiindcă nu mă
consider filosoafă şi dispreţuiesc filosofia ca pe viciul suprem!
Venus:
Ok... Hai să zicem deocamdată că tu eşti sfântă... Mai e
vreo sfântă printre noi? (Celelalte fete păstrează tăcerea...)
Atunci
înseamnă că restul suntem vicioase... Dar oare, dintre noi, cele
vicioase, care o fi cea mai vicioasă?
Victoria
(ridică mâna din nou): Eu!
Venus:
Tot tu Victoria?... Cum se poate aşa ceva? – Să fii, în
acelaşi timp, şi sfânta sfintelor şi vicioasa vicioaselor?
Victoria:
Pardon!... Am ridicat cumva mâna?
Venus:
Da!
Victoria:
Am zis cumva „Eu!”?
Venus:
Da!
Victoria:
Atunci sunt şi eu la fel de surprinsă ca şi voi de gestul şi
de afirmaţia mea... Cred că mi-a luat-o inconştientul înainte...
Oare ce să însemne aceasta?
Venus:
Maya... Tu eşti actriţă şi ştii cum e să fii două persoane în
una... Explică-ne tu sensul ascuns al actului realizat instinctiv de
Victoria!
Maya:
Părerea mea este că între sfântă şi vicioasă nu e nici o
diferenţă semnificativă: sfânta e şi ea un fel de vicioasă ca
noi celelalte, atâta doar că ei îi place să-şi numească
colecţia sa de vicii sfinţenie, în timp ce noi le spunem pe nume –
adică, normalitate...
Venus:
Viciul e normal?
Maya:
Viaţa este vicioasă prin definiţie, iar normalitatea ei este,
prin urmare, acţiunea viciată...
Venus:
Olimpia tu ce crezi? Cum vede o pictoriţă subiectul viciului şi al
virtuţii?
Olimpia:
Mie îmi vine să zâmbesc –
din punctul de vedere al picturii mi se pare că virtutea şi viciul
se unesc în una şi aceeaşi reprezentare picturală – anume...
Venus:
Da...
Olimpia:
Nu ghiciţi?
Venus:
Ştii doar că noi nu ne prea pricepem la pictură...
Olimpia:
Atunci vă spun eu: în pictură virtutea şi viciul se unesc în
nudul de femeie.
Venus:
Poate viciul se găseşte în nud... dar virtutea?... – Şi ea tot
acolo e?
Olimpia:
Vai, Venus... cât de neştiutoare eşti!... Oare nu ştii tu că
cele mai multe nuduri au reprezentat-o pe Venus? – o zeiţă!...
Iar dacă nici zeiţele nu au acces la virtute, atunci cine ar putea
să aibă?
Venus:
A da! Desigur... Am uitat de acest aspect... Ai dreptate: la câte
nuduri de Venus s-au creat, uneori, mi se pare că atunci când cei
care ştiu cum mă cheamă mă privesc cu o oarecare atenţie, mă
văd nudă...
Maya:
Sau ar vrea să te vadă nudă, ca să verifice dacă te ridici
la înălţimea numelui pe care îl porţi!
Venus:
Dar nu e nici un secret, că eu nu sunt pudică... Doritorii care vor
să-mi vadă nuditatea sunt rugaţi să vină la vară la mare pe
plaja de nudişti, să mă vadă „live” cum ies din valurile
mării...
Maya:
Precum Venus?
Venus:
Da... precum... eu!
Olimpia:
Vezi ce simplu e pentru tine? Dacă vrei să-ţi arăţi simultan
şi virtutea şi viciul, doar te dezbraci şi te plimbi pe malul
mării în pielea goală...
Venus:
Bun... Înseamnă că problema asta am rezolvat-o! Nu mă aşteptam
să fie chiar aşa de simplu... Noroc că ne-a scos pictura din
încurcătură!
Maya:
Eu zic să nu ne grăbim să tragem concluzii, că mai este
vreme... Şi apoi daţi-mi voie să o întreb ceva pe Victoria, că
m-a făcut curioasă cu gestul ei reflex... Victoria dragă... oare
nu e un conflict monstruos în interiorul tău, având în vedere că
tu te consideri deopotrivă şi sfânta sfintelor şi vicioasa
vicioaselor?
Victoria:
Aşa să fie?
Maya:
Nu e aşa?
Victoria:
Da' nu e aşa în interiorul fiecăreia dintre noi? Oare în voi
nu se manifestă deopotrivă aspiraţia virtuţii şi instinctul
viciului?
Venus:
Vrei să zici aspiraţia de a ne arăta nuditatea şi instinctul
de a face ceva constructiv cu ea?
Victoria:
Exact!
Olimpia:
Ce să facem mai exact?
Victoria:
Nu ştiu... Habar nu am! Întreb şi eu... Poate ştiţi voi ce
anume se poate face constructiv cu nuditatea odată ce ea e prezentă
cum se cuvine în circumstanţe specifice...
Venus:
Dar tu eşti sfântă!... Ar cam trebui să ştii chestiile
acestea... Sfintele, de obicei, au o părere destul de precisă
despre nuditate.
Victoria:
Da, dar eu nu sunt o sfântă oarecare... Eu se pare că sunt
sfânta vicioasă: la suprafaţă sfântă, în adâncime vicioasă;
sfântă în nuditatea mea animalică naturală, vicioasă în act...
Venus:
În ce act?
Victoria:
În actul de transformare!
Venus:
Ce act de transformare?
Victoria:
Actul prin care transform instinctul de reproducere în mişcare
sexuală orientată exclusiv spre plăcere!
Venus:
E posibil aşa ceva?
Victoria:
Dacă nu e posibil, putem încerca! Până la urmă, alţii au
încercat un lucru mult mai greu: anume să transforme plumbul în
aur... Noi trebuie doar să încercăm să găsim o utilitate plăcută
nudului, pe la mare, pe plajă sau pe altundeva, fără a ne mări
volumul corporal în cele nouă luni următoare actului de
transformare...
Venus:
Deci eşti o sfântă vicioasă!
Victoria:
După cum se vede: adică, nu se vede prea bine, dar vă puteţi
imagina!... În mine şi prin mine viciul se transformă în virtute
şi virtutea în viciu!
Maya:
Ai o minte cam complicată... Îţi place să vorbeşti în
contradictoriu?
Victoria:
Mie? Nu neapărat!... Dar viaţa manifestă această preferinţă,
dacă o priveşti cu atenţie... Doar o privire superficială asupra
vieţii poate despărţi în mod absolut virtutea de viciu şi viciul
de virtute...
Maya:
Totuşi Victoria... Mi se pare că exagerezi... Or fi ceva
diferenţe între virtute şi viciu, ca să nu le confundăm...
Victoria:
Păi or fi, dar cine le vede? Nu vezi câtă confuzie se face
uneori între cele două? – Adeseori, ceea ce le pare celor puţini
a fi un viciu (de exemplu, teama, conformismul, compromisul,
ipocrizia etc.) celor mai mulţi le pare a fi o virtute... Ceea ce
majoritatea oamenilor consideră a fi normalităţi virtuoase (de
exemplu, supunerea tăcută faţă de autoritate, respectarea pioasă
a tradiţiilor religioase, grija de a nu ieşi prea mult în evidenţă
şi de a nu avea prea multe idei originale etc.) vreo câţiva
rătăciţi consideră a fi vicii majore ale omului... Şi atunci
cine are dreptate?
Maya:
Totuşi trebuie să fie o diferenţă cât de cât obiectivă
între virtute şi viciu!
Victoria:
Da? Care?
Venus:
Păi asta tu ar trebui să ne spui, că am impresia că filosofii
au făcut totuşi distincţiile necesare între cele două încă de
la începuturile filosofiei.
Victoria:
Filosofii sunt nişte vicioşi!... Ştii care e viciul lor
suprem? Visează la cai verzi pe pereţi!... Adică ce oameni
sănătoşi la cap, care au privit chiar şi superficial lumea reală
în care trăiesc, ar bate câmpii cu tot felul de teorii despre
importanţa virtuţii, despre posibilitatea ei şi despre necesitatea
de a fi virtuoşi?
Şi,
în plus, mai au şi tupeul să vorbească despre virtute ca şi cum
ar şti despre ce vorbesc, în condiţiile în care mai nici unul nu
se declară deschis pe sine ca fiind virtuos sau măcar sfânt?
Venus:
Dar tu te declari şi sfântă şi virtuoasă!
Victoria:
Doar sfântă deocamdată! Cu virtutea rămâne să mai vedem,
având în vedere că m-am declarat deja a fi o sfântă vicioasă,
iar dacă mă declar şi virtuoasă, mă tem să nu apară vreo
contradicţie!
Venus:
Atunci înseamnă că nici tu nu prea ştii ce este virtutea!
Victoria:
Nu e nici o problemă! În filosofie neştiinţa faţă de
virtute e o tradiţie cu o oarecare vechime, dar acest lucru nu a
împiedecat mai pe nimeni să vorbească vrute şi nevrute despre
virtute: de exemplu, despre virtuţile imaginare ale unor zei, despre
virtutea stăpânului de sclavi sau despre virtuţile unui tiran, sau
despre virtutea indiferenţei, a renunţării la orice dorinţă, a
credinţei dogmatice, a rugăciunii îndreptate spre personaje de
basm religios – şi câte şi mai câte alte tâmpenii...
Cei
mai mulţi filosofi, din neatenţie şi superficialitate, aspiră la
ceea ce nu cunosc şi vorbesc aiurea despre ceea ce nu există...
Venus:
Ce anume?
Victoria:
Virtutea!
Venus:
Virtutea nu există?
Victoria:
Există?
Venus:
Dar tu ziceai că eşti sfântă... Oare sfinţenia ta nu presupune
nici o legătură cu virtutea?
Victoria:
Cu ce virtute?
Venus:
De exemplu, cu sinceritatea, curajul, cumpătarea, înţelepciunea...
Victoria:
Hai să fim serioşi! Există vreun om sincer?... Eu nu am cunoscut
nici unul!... Şi chiar dacă cineva ar vrea să fie sincer şi ar
încerca să spună doar adevărul tot timpul, tot nu ar putea să o
facă, fiindcă, mai întâi, de multe ori, sunt foarte multe aspecte
pe care el le consideră adevărate, când, de fapt, ele nu sunt
decât nişte minciuni, dacă le cercetăm mai îndeaproape... Şi
câţi oameni sinceri de acest fel nu am întâlnit? Grămadă! Ei
sunt ceea ce putem numi mincinosul sincer: cel care chiar crede în
minciunile pe care (şi) le spune...
Şi
apoi, nu pot fi sinceri, pentru că nimeni nu-i ascultă: având în
vedere câte defecte avem fiecare dintre noi cui i-ar conveni să
aibă mereu lângă el un guraliv sincer care să îl critice la tot
pasul?
Iar,
în cele din urmă, sinceritatea prezintă un mare risc social,
fiindcă, de obicei, în orice societate sunt adevăruri relativ
interzise, (fie explicit, sub formă de cenzură şi inchiziţie,
fie tacit, sub formă de conformism cu vreo tradiţie mincinoasă,
fie sub formă de compromis cu vreo structură ierarhică oarecare
care nu suportă critica oricât de întemeiată ar fi ea şi nu prea
este interesată să afle noi adevăruri, mai ales dacă sunt cât de
puţin revoluţionare).
Cel
prea sincer într-o societate mincinoasă, în cel mai bun caz, riscă
să fie marginalizat şi ignorat, iar în cazuri mai grave, riscă să
afle pe pielea lui cât de preţuită este cu adevărat virtutea
sincerităţii în societatea umană.
Sinceritatea
e un vis... Omul nu poate fi sincer complet nici măcar cu el
însuşi...
Maya:
Sinceritatea e deci doar o iluzie?
Victoria:
Nu e neapărat o iluzie! Cine vrea să fie sincer poate căuta să
fie cât mai sincer... Doar că va trebui să plătească un preţ
pentru luxul de a-şi permite să aibă un astfel de comportament,
teoretic apreciat de societate, dar practic, mai deloc încurajat...
(Adică, în acest caz, ceea ce apreciază de fapt societatea, în
mod practic, e viciul, nu virtutea.) Virtutea efectivă (nu cea
declarată doar pentru fraieri, naivi şi idealişti), în acest caz,
pare să fie doar ipocrizia...
Venus:
Chiar aşa să fie?
Victoria:
Nu crezi?... Atunci imaginaţi-vă, de exemplu, că pe mine m-ar
lovi brusc acum un puseu infinit de sinceritate şi în sfinţenia
mea m-aş simţi obligată să vă spun tot ceea ce cred despre voi:
despre calităţile şi, mai ales, despre defectele voastre spre a vă
convinge să vă schimbaţi spre ceea ce eu aş considera ca fiind
mai bine pentru voi... Imaginaţi-vă deci că eu chiar aş crede
ceea ce zic şi v-aş zice: (Victoria priveşte spre Olimpia:) Tu
eşti proastă! Chiar foarte proastă! (Priveşte spre Venus:)
Tu... eşti urâtă! (Şi spre Maya:) Iar tu eşti o curvă!
Venus:
Vai, Victoria! Chiar crezi aşa ceva despre noi? Mă uimeşti!
Victoria:
Nu aceasta e important... Era un exerciţiu de imaginaţie...
Poate că eu nu cred... Dar s-ar putea să fie cineva care chiar
crede cele de mai sus despre voi şi într-un puseu de sinceritate
(precum cel imaginar al meu) v-ar spune cele de mai înainte cu
intenţia de a vă face un bine: de a vă trezi la realitate şi a vă
scoate din viciile voastre (respectiv din prostie, urâţenie şi
curvăsărie) spre a vă îndrepta spre virtuţile opuse acelor
vicii.
Ce
aţi crede despre o astfel de persoană? – Mai ales, dacă ar fi o
persoană străină pe care de abia aţi întâlnit-o de cinci
minute!
Maya:
Ce să credem? E clar că o astfel de persoană ar fi o jigodie
necioplită şi prost-crescută, grosolană şi nesimţită. De ce să
ne jignească în halul acesta? O astfel de arătare nu ar cunoaşte
bunele maniere şi i-ar lipsi complet talentul oratoric!
Victoria:
Vedeţi? – Sinceritatea e un vis, o himeră, care începe să
fie înăbuşită şi dresată încă din primii şapte ani de acasă,
ca să nu mai vorbim de restul procesului educaţional normal... Iar
dacă, din greşeală, oamenii mai ajung câteodată faţă în faţă
cu vreo manifestare de sinceritate, aproape întotdeauna, ei o
resping instinctiv şi o admonestează ca pe un viciu dintre cele mai
grave...
Venus:
Aşa deci... Se pare că în ce priveşte sinceritatea ne-ai
lămurit... Dar despre curaj, cumpătare şi înţelepciune ce părere
ai?
Ele
nu sunt virtuţi de dorit pentru om?
Victoria:
De ce ar fi de dorit? Un om curajos ar crea doar probleme în
societate... De exemplu, el ar putea avea curajul să fie sincer şi
să spună lucrurilor pe nume – când e evident că lumea, cel mai
adesea, e ipocrită, urâtă, proastă şi fără coloană
vertebrală...
Pentru
societatea actuală curajul e o virtute imaginară: ea e bună doar
atâta timp cât nu se manifestă... Iar dacă cineva o ia din
greşeală în serios, este imediat atenţionat de mai toată lumea
că nu e bine deloc ceea ce face...
Cine
are nevoie de curaj? Lumea funcţionează foarte bine, ba chiar
foarte bine, cu instrumentele şi mecanismele sociale bazate pe
frică, teamă, intimidare, ameninţare, şantaj, abuz de putere,
conformare oarbă la tradiţie, supunere ierarhică fără comentarii
ş.a.m.d.
Venus:
Dar cumpătarea?
Victoria:
Cunoşti tu, Venus, vreo femeie cumpătată?
Venus:
Dacă tot ai întrebat, să ştii că, de obicei, femeile sunt
mai cumpătate decât bărbaţii!
Victoria:
Chiar?... Dar cu fuga lor după aparenţele înşelătoare
doritoare de faimă, avere, lux, frumuseţe contrafăcută şi
bârfeală ce facem? Iar ataşamentul lor instinctiv-emoţional faţă
de aşa-zisa lor iubire sau dragoste, putem oare să-l numim
cumpătare? Şi orbirea pe care acest ataşament, însoţit de
obsesie, le-o provoacă faţă de defectele şi viciile grave ale
celui iubit, pe care le trec astfel prea uşor cu vederea, putem oare
să o numim cumpătare?
Nu
dragele mele! – O femeie cumpătată nu mai este femeie! Sau nu mai
e o femeie aşa cum o ştim noi de obicei... Cumpătarea şi
dragostea la care toate femeile visează, sunt, de cele mai multe
ori, incompatibile... Cumpătarea şi visul de prinţesă, iubirea de
făt-frumos trăind ca rege într-un castel de basm sunt iarăşi
incompatibile...
Nesaţietatea
femeii e proverbială... Visul ei intim de a fi o prinţesă, iubită
orbeşte de un prinţ fermecat spre a petrece apoi în bogăţie,
risipă şi huzur îi face multe zile fripte sărmanului broscoi care
a luat-o de nevastă neştiind că din acel moment disperata
respectivă va veni zilnic să-l sărute doar în speranţa că poate
într-o zi magică, sărutul ei plin de fantezie princiară îl va
transforma pe broscoi într-un făt-frumos, destul de prost, dar la
pungă gros, faimos şi fălos, numai bun de stors de bani, de nervi
şi de vlagă în timp ce-i condus din umbră de vreo slăbănoagă
pisăloagă, de vreo ţaţă mai bleagă sau doar de o „dragă”...
Venus:
Cred că exagerezi... E adevărat că multe femei gândesc exact
aşa cum ai zis tu mai înainte, dar mai există şi excepţii...
Victoria:
Excepţii care confirmă regula?
Venus:
Excepţii... de la necumpătarea aceasta general răspândită
printre oameni...
Victoria:
Care are un nume...
Venus:
Ce nume?
Victoria:
Lăcomie!... Lăcomia, de altfel, e atât de răspândită în
lume şi atât de bine infiltrată peste tot, încât ea este
adevărata valoare preţuită azi în societate... Fie că se ascunde
sub numele de profit, de putere de influenţă, de faimă cu orice
preţ, de putere de manipulare, de dorinţă de a deţine cât mai
multe resurse doar de dragul de a nu putea fi folosite de către cei
care au cu adevărat nevoie de ele, lăcomia e adevărata virtute
pusă în practică de lumea actuală, iar cumpătarea nu e privită
decât ca un viciu, menit doar spre a-i păcăli cu el pe unii mai
săraci cu duhul, proşti din fire sau mai naivi din naştere...
Din
perspectiva societăţii bazată pe profit, pe consum, pe competiţie
sălbatică, pe şomaj, pe manipulare media, pe războiul pentru
resurse, pe mentalitatea de haită de stat, pe înşelăciune privată
spre stat îndreptată, pe hoţie curată prin contract legalizată
lăcomia e poate singura şi cea mai importantă valoare a acelei
societăţi...
De
aceea, într-o astfel de societate, „oameni de valoare” sunt
consideraţi doar cei care sunt corupţi, într-o măsură mai mare
sau mai mică, de lăcomia mascată sub cuvântul „profit”, de
dezinformarea şi manipularea ascunsă sub cuvintele „publicitate”,
interese ale „acţionarilor” şi patronilor, de şpaga ascunsă
sub cuvintele concurs „aranjat”, examen pentru diploma „cea de
toate zilele”, tratament „mai bun”, judecată „favorabilă”
sau atribuire de contract „avantajos”, de înşelăciunea şi
hoţia legalizată sub numele de „dobânda cuvenită”, de
găselniţa financiară care permite băncilor să împrumute altora
cu mult mai mult decât sumele de bani de care ele dispun efectiv
ş.a.m.d.
Încearcă
doar să găseşti azi vreun domeniu social care nu e corupt „până
în măduva oaselor” de lăcomie, de zgârcenie sau de risipă şi
vei vedea cât de mult e acum preţuită cumpătarea în lume!
Venus:
Păi atunci... am terminat şi cu cumpătarea... Dar ce zici de
înţelepciune?... Nu cred că vei putea susţine că chiar şi
înţelepciunea e, de fapt, un viciu!
Victoria: Înţelepciunea
e cel mai mare viciu... Ea e doar un vis de mărire deşartă... Cine
visează la înţelepciune dă dovadă de o naivitate şi de o
ignoranţă incomensurabilă... Şi în plus, aţi văzut voi
vreodată vreo femeie înţeleaptă?
Maya:
Crezi că nu există?
Victoria: Dar
vreun bărbat înţelept aţi văzut?
Maya:
Clar nu!... Bărbatul e prost
prin definiţie... Tocmai de aceea are nevoie de o femeie lângă el
– să-l menţină cât de cât pe linia de plutire, că altfel ar
fi vai şi amar de capul lui...
Victoria: Iată
atunci fetelor: aşa-zisele virtuţi sunt doar vicii... De aceea eu
sunt o sfântă vicioasă: pentru că îmi recunosc viciile şi mi le
asum... Nu fug de ele în tărâmuri de basm, ci trăiesc cu ele în
lumea reală... Eu sunt o sfântă reală, nu una imaginară... Iar o
sfântă reală e întotdeauna o sfântă vicioasă... adeseori,
chiar mai vicioasă decât media vicioasă a celor nesfinţiţi...
Sfinţenia şi viciul (mai ales cel mental) merg de minune
împreună... Cu cât aberezi mai mult, visând vicios la tot felul
de cai divini turbaţi ce scuipă smoală peste nesfinţiţi, spre a
le aduce suferinţa pe care tu crezi că ei o merită ca nişte
rătăciţi de la credinţa „cea dreaptă” ce ţi se pare că
sunt, cu atât ai mai multe şanse să fii canonizată de vreo
societate oarecare ca un model de urmat pe calea viciului sfinţit...
Olimpia:
Adică societatea actuală
sfinţeşte viciul şi persecută virtutea?
Victoria: Cu
siguranţă! Chiar şi o cunoaştere superficială a mecanismelor
reale ce pun în mişcare societatea umană şi viaţa în general
îţi dezvăluie acest lucru.
Olimpia:
Despre ce mecanisme vorbeşti?
Victoria: În
nici un caz despre nişte mecanisme virtuoase... Natura este
vicioasă: e necumpătată, nechibzuită, risipitoare, e crudă,
vicleană, înşelătoare, e instinctivă, brutală şi criminală.
Şi nu fiindcă ar dori acest lucru, fiindcă ea nu gândeşte şi nu
raţionează, ci fiindcă aşa e ea de când se ştie: o
monstruozitate vicioasă pitită după o stafie virtuoasă.
Olimpia:
Te referi la divinitate? – La
zei, la fiinţe angelice, la prezenţe supranaturale?
Victoria: Mă
refer la orice fantezie infantilă după care umanitatea îşi
ascunde neputinţa virtuoasă şi acţiunea vicioasă şi prin care
ea îşi justifică aberant valorizarea viciului şi persecuţia
virtuţii! Mă refer la orice act de nesinceritate evidentă pe care
mincinoasa o dezvoltă în interiorul său faţă de ea însăşi!
Nimeni
nu te poate minţi mai bine decât te poţi minţi tu singură!
De
aceea, datoria unei sfânte virtuoase ar fi, adeseori, doar aceea de
a vă spune adevărul care nu vă convine... Aveţi însă noroc,
fiindcă eu nu sunt decât o sfântă vicioasă şi astfel îmi
ascund chiar şi adevărurile pe care vreau să le spun după tot
felul de minciuni agreabile...
Maya:
Ca de exemplu?
Victoria: Ca
de exemplu, că tu, Maya, nu eşti o proastă... că tu, Olimpia, nu
eşti o urâtă... şi că tu, Venus, nu eşti o curvă...
Venus:
Victoria... Te rog!... Ce am
discutat să rămână între noi!... Am crezut că îmi eşti
prietenă!
Maya:
Deci acum mă consideri şi
proastă... Nu ţi-a fost de ajuns că mai înainte m-ai făcut şi
pe mine curvă! Mai rămâne să mă faci şi urâtă – şi meniul
e complet!
Victoria: Bine,
dacă tu doreşti, îţi spun şi această minciună: Maya... tu nu
eşti chiar aşa de urâtă... uneori, am iluzia că eşti chiar
frumoasă...
Maya:
Spune dragă tot ce ai pe
suflet! Dă-ţi arama pe faţă! Lasă-ţi sfinţenia să se
manifeste descoperită prin viciu!
Victoria: Exact
asta încerc să fac! Dar încă mai iau lecţii de la tine, căci,
dintre noi două, nu eu încerc să devin expertă în arta de mă
preface!
Maya:
Te referi la actorie?... Aici,
evident m-ai prins!... În calitatea mea de actriţă, nu pot fi
decât o mare prefăcută... Aşa e! Eu sunt sinceră doar când mă
prefac! Dar dacă, în lumea aceasta, prostia e legată de
sinceritate şi actoria de minciună, cum se face totuşi că tu mă
consideri pe mine proastă? Eu ar trebui să fiu deşteaptă după
argumentul tău!...
Victoria: Ştii
ce?... După o chibzuială mai atentă, trebuie să recunosc că ai
dreptate: tu nu eşti proastă, tu eşti deşteaptă! Viciul tău nu
e, prin urmare, prostia, ci deşteptăciunea!
Maya:
Hai, nu zău! De când a fi
deşteaptă e un viciu? Eu zic că e o calitate!
Victoria:
A te preface mereu e o calitate? ... O, sărmana de tine!... Tu eşti
doar o fetiţă pierdută iremediabil printre replicile penibile ale
personajelor de curvă pe care le-ai jucat... Prefăcătoria ta e o
copie, o imitaţie!... Nu eşti originală!... Tu nu eşti nici măcar
o vicioasă autentică – tu doar imiţi viciul altora!
Maya:
Hai că începi să mă
enervezi! Prea le întorci după cum bate vântul doar pentru a ieşi
victorioasă în confruntarea dialogală... Nu eşti serioasă!
Venus:
Victoria nu e serioasă?... Te
înşeli Maya!... Eu o cunosc de mai mult timp şi trebuie să-ţi
spun că Victoria e printre cele mai serioase fiinţe pe care le
ştiu... Ba aş zice că chiar aici e defectul ei: e prea serioasă
şi prea ia toate lucrurile în serios...
Olimpia:
Şi ce ai vrea să facă? Doar e
filosoafă! Iar
filosofia, se ştie, ia orice prostie în serios!
Maya:
Olimpia... de ce îi iei
apărarea? Nu ai auzit când, mai întâi, te-a făcut proastă şi,
apoi, a insinuat că eşti urâtă?
Olimpia:
Ba am auzit... Dar când
vorbeşte o filosoafă, nu trebuie să te grăbeşti în apreciere...
Ci e bine să ai răbdare să o asculţi până la capăt – şi,
astfel, adeseori, vei vedea că a vrut să zică exact opusul a ceea
ce iniţial ţi s-a părut ţie că zice...
Maya:
Adică nu mai aud bine sau ce?
V-aţi înţeles toate între voi, înainte să sosesc eu, ca să mă
luaţi azi la mişto? Eu zic că e prea mare pedeapsa aceasta doar
fiindcă am întârziat şi eu un pic!
Şi
cum adică să dorească cineva să zică exact opusul a ceea ce
zice? E beată? Nu mai ştie ce vorbeşte? Îi e greu să vorbească
cu claritate? Dacă cineva vrea să mă jignească, să-mi spună în
faţă – ce se tot ascunde după perdea?!
Venus:
Hai că ai luat-o prea în
serios! Te rog să nu faci aici o scenă, că nu suntem la teatru!...
Victoria nu vorbeşte în clar, fiindcă aşa e tradiţia la ei în
filosofie: să fie ironici, sarcastici, cinici, sofişti, hedonişti,
sceptici şi stoici! Adică, când nu se ţin de glume, sunt fie
provocatori, fie şmecheri, fie plictisiţi, fie indiferenţi. Iar
când nu vorbesc în metafore şi mituri, folosesc limba lor
păsărească, mereu căutătoare de sensuri în nevoie de sens, în
spatele căreia îşi ascund, după caz, banalitatea, greşeala,
exagerarea, aberaţia sau delirul... Nu-i aşa Victoria?
Victoria:
Eşti pe aproape! Dar cine ştie,
poate are şi Maya dreptate! Cum adică, Olimpia, să vreau eu să
zic exact opusul a ceea ce am zis? Doar nu crezi că sunt ironică?
Olimpia:
Ba chiar asta cred! Uite, de
exemplu, eu aş prinde pariu că tu ai vrut să zici prin afirmaţiile
tale controversate şi iritante următoarele: Maya, tu eşti
deşteaptă, chiar foarte deşteaptă... Olimpia, adică eu, tu
eşti... frumoasă, chiar nemaipomenit de frumoasă... iar tu, Venus,
eşti o virgină, perfectă în pudoare şi castitate!
Venus:
Văd că ironia e transmisibilă,
ba chiar foarte contagioasă!
Olimpia:
Dar nu e nici o ironie, e doar
adevăr şi provocare...
Venus:
Poate adevăr sau provocare!
Olimpia:
Sau aşa... Victoria vrea doar
să ne provoace să privim mai profund lucrurile şi sensurile lor,
dincolo de luciul lor comun de suprafaţă, spre a cerceta cât mai
de aproape adevărul... Depinde doar de noi dacă îi acceptăm
provocarea!
Venus:
Ei, ce zici Victoria? Accepţi
provocarea Olimpiei? Ea zice că tu chiar ai vrut să zici opusul a
ceea ce ai zis şi nu altceva! E adevărat?
Victoria:
Uneori, da... Dar cine mai ştie
ceea ce am vrut să zic? Poate că chiar am vrut să zic ceea ce am
zis sau poate doar opusul a ceea ce am zis! Voi nu aveţi de unde să
ştiţi, mai ales că, uneori, nici eu nu ştiu exact ceea ce zic!...
Am impresia că, adeseori, voi prea le chibzuiţi pe toate spre mare
profunzime, pe când eu doar mă las purtată de val şi spun, de
obicei, cam tot ceea ce-mi vine la gură, având, în principal, doar
o singură grijă: anume, aceea de a nu spune prea multe banalităţi
neprovocatoare spre adevăr şi schimbare...
De
exemplu, se vede de la o poştă că Olimpia e frumoasă: ea ştie...
şi toată lumea ştie... acest lucru... Dar nu ştiu dacă se vede
la fel de bine că e urâtă... Urâţenia ei interioară doar ea
singură şi-o cunoaşte... Noi o vedem frumoasă, dar ea ştie că e
urâtă, fiindcă ea îşi cunoaşte destul de bine urâciunile ei:
pe lângă faptul că ea are privilegiul de a se vedea în oglindă
nefardată, privilegiu pe care noi nu îl avem, viciile ei îi sunt
cunoscute şi urâţenia lor o deranjează... De aceea se machiază,
se aranjează, se îmbracă bine şi se coafează! Ca să se ascundă
pe sine de ea! Ca să-şi ascundă urâciunea fiinţială după o
mască socială frumoasă!
Şi,
astfel, cu atât mai mult o deranjează ca urâciunea ei să-i fie
descoperită în public de o voce din apropiere care-i aminteşte de
urâciunile ei vicioase, mai mult sau mai puţin evidente... pentru
că... da... Olimpia, în cazul tău, când am zis că eşti urâtă,
nu am vrut să zic că eşti frumoasă – mă refer la acele părţi
din fiinţa ta care chiar sunt urâte – şi să nu-mi spui că tu
nu ai astfel de părţi... vicioase, ruşinoase, urâcioase... sau
chiar rele, neplăcute, greşite, scandaloase...
Fiecare
femeie are partea ei urâtă pe care o ţine bine ascunsă după
frumuseţea ei de faţadă... Femeia este o iluzie: ea pare să fie
ceva, dar este cu totul altceva...
Însă
iluzia ei îi este, de obicei, necunoscută... Dar cum ar putea o
iluzie să ştie că e iluzorie?... Poate doar dacă... cineva, de
exemplu, o altă iluzie îi atrage atenţia că este o iluzie!
Olimpia:
Vedeţi?... Are cel puţin o
explicaţie pentru fiecare vorbă pe care o zice! – Dar, adeseori,
problema este: ce zice ea, de fapt?
Victoria:
E chiar aşa de greu de înţeles?
Venus:
Da... Uneori, mi se pare că tu,
chiar dacă ai renunţat la jargonul filosofic clasic, foloseşti
limbajul comun ca pe un jargon filosofic, răstălmăcindu-l mereu
după bunul tău plac! Tu te comporţi nu ca una care este stăpânită
de limbă, ci ca una care e stăpână pe limbă! Nu ca una care
scoate sensul din limbă, ci ca una care îl bagă acolo! Pentru
tine, adeseori, sensurile nu sunt în dicţionar, ci mult dincolo de
el... De aceea şi sunt mai greu de înţeles uneori...
Victoria:
Nu zic că nu ai dreptate, dar
totuşi mă mir... Sensurile de bază ale cuvintelor pe care eu le
folosesc, de obicei, se găsesc toate în dicţionarul explicativ al
limbii noastre... Arareori inventez eu noi sensuri... Aşa că, dacă
nu vă sunt clare sensurile cuvintelor pe care eu le folosesc,
căutaţi imediat în dicţionar şi vă veţi lămuri...
Fiindcă,
de obicei, eu zic exact ceea ce se aude, chiar dacă ştiu că voi
înţelegeţi, adeseori, doar ceea ce vreţi să auziţi...
Voi
sunteţi nişte vicioase – şi credeţi că femeia e rea şi
invidioasă, şi perfidă, şi mândră, şi bârfitoare...
De
aceea, când m-aţi auzit zicând că tu eşti proastă, tu curvă şi
tu urâtă, aţi presupus automat prezenţa viciului în mine – şi
nu a virtuţii... Aţi presupus că eu vorbesc din invidie, din
orgoliu, din răutate... Şi cine va putea să vă spună cu
siguranţă că nu chiar din aceste motive am vorbit, mai ales,
fiindcă m-aţi auzit când v-am spus că eu sunt... o sfântă
vicioasă?...
Venus:
Ne bagi de tot în confuzie
Victoria! Fii, te rog, mai explicită şi mai clară!
Victoria:
Bine... O să încerc!...
Deci... eu am vrut să spun ceva despre lume, om şi femeie: anume,
că orice om e esenţial prost, urât şi curvar... Aşa că nu o
luaţi în nume personal... Voi eraţi doar un exemplu oarecare
pentru specia din care facem parte...
Venus:
Vrei să spui că specia umană
e o specie esenţial vicioasă?
Victoria:
Cam aşa e! E printre cele mai
vicioase de pe pământ!... Şi acest lucru mi se pare atât de
evident, încât nici nu mă mai deranjez să reiau acum tonele de
argumente ce vin în sprijinul afirmaţiei mele... Gândiţi-vă doar
că e una dintre speciile cele mai criminale din acest spaţiu
existenţial – atât de criminală, încât a făcut din crimele ei
carnivore o industrie a măcelului, din intenţiile ei ucigaşe o
industrie monstruoasă a armamentului şi din impulsurile sale
îndreptate spre tâlhărie şi asasinat o practică aproape continuă
a războiului de cucerire, asuprire şi exploatare...
Priviţi,
aşadar, de exemplu, la ceea ce le face omul găinilor, raţelor,
curcilor, peştilor, vacilor, oilor, porcilor, iepurilor şi
animalelor sălbatice de toate felurile... Dacă actul ucigaş e un
viciu, atunci omul e călăul suprem al acestui pământ... El a
transformat lumea într-un imens abator... Această apucătură
ucigaşă a lui e o apucătură de animal prost, urât şi rău... E
o apucătură vicioasă ascunsă adeseori sub masca unor virtuţi
închipuite asociate cu aşa-zisa artă culinară, care, de cele mai
multe ori, nu e decât o artă perfidă a crimei carnivore...
Iată,
printre altele, unde se ascunde animalul din om: un animal cel puţin
la fel de vicios şi de feroce ca orice animal de pradă...
E
un miros de crimă abominabilă peste tot în societatea umană,
ascunsă doar de un fum subţire de mizerie emoţională nesimţită,
de degradare scârboasă inconştientă şi de pofte macabre de viaţă
ucisă, eviscerată, feliată, tocată, îngheţată, sărată,
friptă, fiartă, îmbucată...
Adeseori,
când văd acest spectacol hidos al morţii introduse în gură, al
cărnii vândute în piaţă, al uciderii industriale a vieţii unor
biete animale şi, mai ales, când văd orbirea jubilantă a
majorităţii oamenilor faţă de o astfel de faptă criminală în
jurul căreia îşi aranjează macabru viaţa lor sinistră, mă
gândesc că ei sunt mult prea decăzuţi moral, pentru a fi capabili
să priceapă ce e acela un viciu...
Unul
din viciile rădăcină ale umanităţii vicioase este deci dieta ei
carnivoră: cel care azi vânează un animal, mâine va putea să
vâneze un om, cel care azi va închide în cuşcă un animal, mâine
poate va înlănţui un semen de al lui, cel care azi exploatează un
animal, mâine va exploata un sclav, cel care azi omoară un bou,
mâine omoară un om... Cel care azi ucide o vacă, mâine va putea
să ucidă o femeie... Cel care azi ucide un miel, mâine devine
capabil să ucidă un copil... Instinctul ucigaş de animale se află
la rădăcina criminalului de oameni... Impulsul devorării de carne
se află la baza viciului din oameni...
De
aceea, consider că o schimbare majoră spre virtute nici măcar nu
poate să înceapă în mod serios fără a renunţa cu scârbă la
consumul de carne şi fără a te gândi cu dezgust, tulburare şi
dezaprobare la toate actele de violenţă şi ucidere îndreptate
asupra vieţii animale cu scopul de a o devora.
Olimpia:
Tu eşti vegetariană?
Victoria:
Din fericire, da... Însă
majoritatea celor pe care îi cunosc rabdă extrem de greu viciul
acesta al meu... Dar eu nu am ce le face: las deci virtutea crimei
animale numită carnivorism pe seama oamenilor de pradă şi mă
dedau în continuare, cu conştiinţa împăcată, viciului
vegetarian...
Olimpia:
Crezi că faptele sunt mai
importante decât vorbele?
Victoria:
Mai mereu... Vorbele sunt, de
obicei, confuze – faptele sunt însă mult mai explicite... Ce mă
interesează pe mine justificările mitice aiuritoare şi
pseudo-argumentele amare... Vorbele sunt doar vorbe în vânt...
Faptele contează: faptele care produc efecte cât mai bune, mai
clare şi mai obiective, deopotrivă cantitativ şi calitativ...
Prefer să privesc tablourile unei pictoriţe, decât să ascult
vorbele ei... Vorbele, deşi mă pricep la ele, pe mine nu mă prea
interesează: ele sunt pentru mine doar un pretext care mă ajută
uneori să scot la iveală în cei cu care vorbesc expresia feţei,
dinamica gesturilor şi acţiunea faptelor...
Adevărata
conversaţie pe care eu o port cu voi nu e la nivel de cuvinte, chiar
dacă nu le ocoleşte, ci e la nivel de emoţii, de instincte şi de
intuiţii...
Eu
vă simt fiinţa şi sunt convinsă că şi voi o simţiţi pe a
mea... De ce? Fiindcă eu, deşi vorbesc, iată destul de mult şi
destul de des, nu mă ascult şi nu vă ascult, decât ca pretext
pentru o comuniune emoţional-ideatică mult mai intensă şi mai
cuprinzătoare decât cea care poate fi povestită în cuvinte: eu
interacţionez cu întregul vostru fiinţial şi nu doar cu vorbele
voastre... Şi din acest motiv vă ţin minte, iar voi o să mă
ţineţi minte, fiindcă eu nu mă ascund după vorbe şi nu mă
pierd în cuvinte, fiindcă eu mă las atinsă pe suflet de fiinţa
voastră şi vă ating pe voi la esenţă, fie că sunteţi pregătite
sau nu pentru o astfel de experienţă... De aceea, compania mea,
trebuie să vă spun, e periculoasă pentru voi: nu doar fiindcă eu
sunt o sfântă vicioasă, ci, mai ales, deoarece viciul tremură în
prezenţa mea...
Maya:
Vrei deci să fugim de tine?
Victoria:
Nu de mine vreţi voi să
fugiţi, ci de propria voastră fiinţă! Nu de viciile mele
oratorice vă minunaţi voi, ci de viciile voastre care în prezenţa
mea devin, de multe ori, mai vii ca niciodată... Nu vorba mea sau
simpla mea apariţie vă agită, ci iluzia că nenumăratele
compromisuri pe care voi le faceţi cu propria voastră conştiinţă
vă sunt cu adevărat necesare...
Maya:
Tu crezi că noi trăim în iluzie şi tu ne aduci lumină?
Victoria:
Maya... Pot
să te întreb... care crezi tu că este iluzia maximă de care poate
suferi un om?
Maya:
E o întrebare capcană?... Nu ştiu şi nu mă interesează...
Victoria:
Exact aceasta este: să fii ceea ce eşti şi să nu ştii că nu
eşti decât o iluzie...
Maya:
Mersi de compliment, dar nu ţi-am înţeles gluma... Eu sunt o
iluzie?
Victoria:
Da Maya! Tu eşti o iluzie!... Acesta este adevărul care te supără
pe tine – nu că eşti ceea ce eşti, ci că nu vrei să cunoşti
prea bine ceea ce e esenţă în tine!
Vedeţi
voi fetelor... Noi ne asemănăm într-o privinţă: ştim toate că
suntem vicioase... dar ne şi deosebim sub un aspect: eu sunt singura
din grup suficient de vicioasă încât să menţină mereu trează
în noi conştiinţa viciului care apasă peste viaţă... Voi,
adeseori, luaţi viciul în serios şi râdeţi de virtute... Eu îmi
explic viciul ca pe o comedie, dar mă comport faţă de el ca faţă
de o tragedie...
Între
noi există cel puţin o asemănare şi o deosebire: ne asemănăm,
uneori, în cercetare şi iscodire; ne deosebim însă în
intensitatea sincerităţii pe care o purtăm prin fire...
Olimpia:
Trebuie să-ţi spun Victoria că
tu, deşi eşti filosoafă, ai fire de artistă, iar eu, ca o
consoartă de a ta întru artă, am vibrat adeseori cu vorbele tale,
fiindcă am mai mereu impresia că le pricep şi înţelesul şi
subînţelesul... Iar dacă îmi permiţi şi îmi permiteţi, vreau
să completez şi eu cu niscaiva idei povestea noastră de astăzi
despre viciu şi virtute...
Venus:
Chiar te rugăm Olimpia!
Olimpia:
Atunci permiteţi-mi să vă
întreb „Ce aşteaptă o artistă de la lume?”... Şi tot eu vă
răspund: de cele mai multe ori, doar recunoaştere şi răsplată
pentru munca adeseori istovitoare pe care ea o depune!... Şi
aşteaptă... Dar aşteaptă degeaba, fiindcă recunoaşterea şi
răsplata îi vin, de obicei, destul de greu sau nu îi vin deloc...
De ce? Fiindcă, aşa cum a subliniat şi Victoria, lumea noastră e
viciată şi e vicioasă, nu doar sub aspectele menţionate de
Victoria, ci şi din punct de vedere artistic...
De
aceea, lumea, în general, nu ar recunoaşte virtutea artistică nici
măcar dacă lângă această virtute ar fi pus un indicator de trei
metri diametru pe care să scrie: „Aceasta este o virtute
artistică!”...
Cât
despre răsplată – şi, mai ales, despre răsplata artistului,
viciul lumii actuale e adeseori atât de mare, încât, de obicei,
alocă o grămadă de bani nebunilor, corupţilor, puşcăriaşilor,
cerşetorilor, linguşitorilor de toate felurile şi tuturor
tăietorilor de frunze la câini adăpostiţi de plictiseală prin
tot felul de birouri ticsite cu nenumărate hârtii inutile, dar nu
dă nici doi bani pe o operă artistică neprotejată de pile,
cunoştinţe şi relaţii dintre cele mai ciudate...
Ba,
la nivel subconştient, mi se pare că, de cele mai multe ori, arta
în general, şi, mai ales, arta contemporană în special, e
considerată ca fiind doar un viciu, o greşeală, o rătăcire
socială care nu trebuie încurajată sau sprijinită în vreun fel,
decât dacă pot profita de pe urma ei nebunii, corupţii,
linguşitorii şi birocraţii...
Viciul
artistic al lumii e atât de mare, încât, de exemplu, mai bine le
plăteşte toată viaţa lor pe vreo cinci femei plictisite să se
plimbe aiurea prin camerele unui muzeu plin cu picturi, despre care
ele nu ştiu mai nimic, decât să dea vreun ban serios celor care au
creat picturile expuse acolo, şi care, mulţi dintre ei, dacă nu au
avut şi alte surse de venit decât pictura, efectiv au fost muritori
de foame...
Viciul
artistic al lumii e că nu ştie şi nu vrea să recunoască şi să
răsplătească la timpul cuvenit pe cea sau pe cel care creează
opera de artă... Iar când vreodată, foarte rar şi, probabil, doar
din greşeală, mai face acest pas, de obicei, toarnă resurse cu
nemiluita peste câţiva artişti mai norocoşi ajunşi şi ei, mai
mereu, la „pensie”, uitând cu desăvârşire de restul – ca şi
cum norocoşii ar mânca cu o mie de guri, iar ceilalţi ar trebui să
trăiască prin reprezentanţi... şi să rabde toate neajunsurile la
care sunt supuşi până ajung şi ei la „pensie” şi la „noroc”,
ca să primească vreo recunoaştere şi vreo răsplată mai
serioasă...
Iar
dacă această atitudine extrem de vicioasă e prezentă faţă de
artista obişnuită, ea e cu atât mai mult prezentă în raport cu
artista de geniu, care, fiind genială, evident ar trebui să
trăiască doar cu aer din cer, după mintea belită a lumii...
Venus:
Văd că te-ai luat după
Victoria şi o prezinţi pe artistă de parcă ar fi o sfântă...
Crezi că chiar este?
Olimpia:
Din perspectiva artei, lumea fiind, îndeobşte, viciată artistic
(la nivel de înţelegere, apreciere, stimulare şi sprijinire a
muncii care produce opera de artă şi a artistei care face această
muncă), evident, că prin comparaţie cu această lume şi în
raport cu arta, artistul şi artista sunt nişte sfinţi – lucru
adeseori dovedit prin canonizarea lor artistică după moarte, prin
ridicarea de altare-muzee în cinstea lor şi prin instruirea de
preoţi-ghizi care să-i slăvească din vârful buzelor prin muzee,
prin reviste şi pe la catedre...
Lumea
e adeseori atât de vicioasă, încât, pentru ea, de obicei, sfântul
e bun doar când e mort, mai niciodată în viaţă şi aproape
niciodată cât e tânăr şi în putere – adică atunci când, de
obicei, realizează cea mai mare parte din opera sa „sfinţită”
...
Sfântul
şi sfânta sunt periculoşi... De ce?... Fiindcă, adeseori, atunci
când se apropie de ei, lumea îşi conştientizează cu surprindere
viciile, fiindcă ele le sunt direct reproşate de către sfinţi...
De aceea, pe cât posibil, ei sunt obligaţi să trăiască izolaţi
şi sunt cinstiţi cu maximă ipocrizie doar după ce nu mai pot
vorbi, fiind morţi... În această lume vicioasă, conştientizarea
viciilor şi asumarea reală a virtuţilor nu trebuie să meargă
prea departe... Ar fi prea periculos pentru lume – s-ar putea
sfinţi şi ea din greşeală...
De
aceea, chiar şi cultul „sfinţilor” (din diferite domenii) nu se
face pentru a încuraja sfinţirea şi sfinţenia, ci tocmai
dimpotrivă. Se face doar cu scopul de a-i atenţiona pe vicioşi în
legătură cu pericolul sfinţeniei: „Nu faceţi ca ei, dacă nu
vreţi să ajungeţi ca ei!” sau „Cine face ca ei, ca ei să
păţească!” – va fi descurajat, ignorat, dispreţuit, atacat şi
mai mereu lăsat să moară în sărăcie şi în singurătate...
Mesajul subliminal fiind deci: „Nu te fă artist! Mai ales dacă
eşti tentat să spui adevărul!...” Fiindcă artistul, de obicei,
nu este iubit cât trăieşte, decât dacă e un artist vicios,
lipsit de verticalitate valorică, dispus să facă din meşteşugul
său doar încă un instrument de slăvire a viciilor lumii...
Din
această relaţie, mai mereu, prezentă între viciu şi artă putem
extrage chiar şi un principiu al recunoaşterii artistice:
„Dacă
arta ta este recunoscută şi răsplătită de către lume înseamnă
că, într-un anumit grad, sub anumite aspecte, ea este deja
viciată.”
Venus:
Şi dacă nu e viciată, atunci
ce se întâmplă?
Olimpia:
Atunci iese scandal!... Dacă,
din greşeală, o astfel de operă ajunge să fie cunoscută de un
public prea numeros, de obicei, lumea se scandalizează, gesticulează
şi se agită tulburată... Când vicioşii îşi văd expuse în
public viciile, de obicei, se scandalizează, fiindcă ei nu vor să
devină prea conştienţi de ele şi astfel să cadă în pericolul
de a renunţa la ele...
Viciosul
se scandalizează mereu când viciul său este în mare pericol de a
fi conştientizat de propria lui conştiinţă...
De
aceea, când auzim că cineva exclamă „Scandalos!” (în faţa
unei opere de artă), mai mereu, putem şti că el se află în faţa
unei capodopere: opera există, capodopera provoacă spre
existenţă... Ea incită la revoltă, iritare, tulburare... Astfel,
dacă pe marginea unei opere nu se poate face un scandal monstru în
preajma lansării sale spre primele priviri ale publicului vicios,
fie el aşa-zis „inocent”, fie mai mult sau mai puţin „avizat”,
atunci opera aceea fie nu e o capodoperă, fie vremea scandalului ei
nu a sosit încă...
Capodopera,
de obicei, nu poate fi conştientizată social ca atare până nu e
însoţită de un scandal serios pe care ea îl invită spre
manifestare: cel care arată viciul irită viciul...
Din
acest motiv, artistul pus faţă în faţă cu viciile nenumărate
ale acestei lumi ar trebui să gândească astfel: „Ceea ce am
creat poate fi subiect de scandal? Există vreun viciu sau vreun
vicios care poate fi deranjat destul de serios de percepţia operei
mele?... Ba mai mult: opera mea poate genera, în condiţii
prielnice, un scandal de proporţii? Dacă da, atunci este o
capodoperă – o operă care are puterea de a ajunge la capul celui
ce o percepe prin mijlocirea emoţională a scandalului pe care ea îl
iscă în simţire, în gândire şi în conştiinţa trezită din
rătăcire spre a virtuţii preţuire...
Când
viciile se întâlnesc cu conştiinţa, mai mereu, se lasă cu
scandal... Iar mare parte din meşteşugul sfântului stă tocmai în
a provoca o astfel de întâlnire...
Venus:
Mulţumim pentru expunere
Olimpia! Găsesc că a fost foarte interesantă şi destul de
provocatoare spre sfinţenie artistică, în ciuda atenţionărilor
sociale pe care le-ai pomenit...
Putem
oare concluziona că lumea acesta vicioasă, în ciuda viciilor ei
grave şi nenumărate, mai are o şansă de salvare?
Olimpia:
Şanse are, dar sunt
iluzorii!... Nu-i aşa Maya?
Maya:
De ce mă întrebi pe mine? Eu
sunt doar o actriţă... Joc rolul care mi se dă fără prea multe
comentarii – şi uneori e bine, alteori e rău... dar ce pot face
eu? Nu sunt decât o actriţă! Am învăţat să muncesc foarte mult
pentru a întreţine cât mai convingător o iluzie... Prin urmare,
aparent nu iubesc adevărul, ci minciuna, nu mă interesează
profunzimile, ci doar formele de suprafaţă... Mă prefac că vreau
să spun ceva când poate nu vreau să spun nimic sau că vreau să
păstrez tăcerea când toată fiinţa din mine mă îndeamnă să
strig... Prezenţa mea prin lume este iluzorie, dar este o prezenţă
apreciată de lume: adeseori, sunt aplaudată îndelung pentru jocul
meu vicios...
Pe
semne, că oi fi şi eu, actriţa, doar o sfântă vicioasă, precum
pictoriţa, poeta şi filosoafa: o sfântă care se joacă cu viaţa
şi adeseori se ascunde de ea... Unde anume? Unde altundeva decât
printre viciile cele vechi ale lumii, visând, uneori cu ochii
deschişi la o lume mai bună, mai dreaptă, mai cinstită, dar
arareori având curajul să ies din pielea diferitelor personaje pe
care societatea îmi cere să le joc, spre a fi, măcar pentru o
clipă, liberă, fără mască... Şi, astfel, aflată, pentru un
moment, faţă în faţă cu propria conştiinţă, să o întreb, cu
maximă sinceritate: „Dacă este vreun pic de sfinţenie în
această iluzie vicioasă, oare cum aş putea să o găsesc?... Unde
aş putea eu să aflu puterea şi inspiraţia de a-mi scrie singură
replicile cele plăcute întru bine, frumos şi adevăr pe care sunt
ispitită să le rostesc pe scena vieţii?”...
Şi
cel mai adesea nu ştiu să răspund la aceste întrebări, dar
câteodată parcă văd şi eu aprinsă în mine o luminiţă firavă
care mă îndeamnă să fac din ea lumină vie şi căldură plăcută
şi odihnitoare – această luminiţă... mi se pare că este
virtutea din mine, iar chemarea pe care ea mi-o adresează este o
chemare spre sfinţenie... Doar că, adeseori, răul lumii mă
copleşeşte şi atunci mă refugiez în iluziile mele teatrale, în
utopiile mele scenice, în acest act de a fi, măcar şi pentru o
clipă, o altă fiinţă: una mai bună, mai frumoasă, mai
iubitoare...
Eu
nu cred în iluziile mele... Dar nici nu pot trăi fără ele... Şi
astfel mă joc mereu fie cu tristeţea din lume şi cu comedia din
mine, fie cu mânia din viaţă şi cu calmul din sine, fie cu teama
ascunsă prin univers şi cu vitejia aceea care vorbeşte către
public: „Nu aş fi aici, dacă voi nu m-aţi privi şi nu m-aţi
asculta! Iată deci morala acestei poveşti aşa cum e ea...”
Venus
(după un moment de tăcere):
Da...
Maya:
Da, ce?
Venus:
Care e morala?...
Maya:
Nu ştiu... Eu sunt doar o
actriţă... Să ne spună Victoria, că ea e filosoafă! Dar ceva
pot zice şi eu, atât cât mă pricep: e prea multă corupţie în
lume şi doar sfinţii şi sfintele se luptă cu ea! Poate că data
viitoare, când ne vei întreba care din noi crede că este sfântă,
ar fi cazul să răspundem mai multe „Eu!”, nu doar Victoria!
Victoria:
E bună ideea... Eu nu am nimic împotrivă... Vă aştept oricând
lângă mine spre a ne lupta cu corupţia!
Doar
că trebuie să fim extrem de vigilente, fiindcă lumea e expertă în
corupţie... Ea reuşeşte, mai mereu, să corupă chiar şi cele mai
bune intenţii.
De
aceea e bine să nu ne înşelăm, fiindcă nu există mai nici o
speranţă de mai bine pentru această lume. De cele mai multe ori,
există doar iluzia binelui, dincolo de care se ascunde răul... Şi
există doar aparenţa virtuţii în spatele căreia se ascunde
viciul... Şi mai exist eu, o sfântă vicioasă, care vă spun
aceste lucruri, fiindcă iubesc adevărul şi ştiu că pe oameni, în
general, nu-i interesează decât minciuna...
Venus:
Dar atunci la ce e bun adevărul,
dacă el te ajută doar să vezi mai bine cât de rea este lumea? Şi
la ce e bună sfinţenia, dacă singurul lucru în care te poţi
sfinţi, prin compromisul social, este viciul? Tu ne zugrăveşti,
mai mereu, o realitate sumbră, apocaliptică, decăzută,
dezastroasă, ireparabilă, putredă, coruptă, perversă,
desfrânată, crudă, monstruoasă, urâtă, proastă, nebună,
dezaxată, mincinoasă, înşelătoare, iluzorie, delirantă... Te
întreb deci: nu exagerezi? Chiar aşa de grav să fie?
Victoria:
Chiar aşa... şi încă mult
mai grav... Situaţia e mult mai gravă decât îţi vei putea tu
vreodată imagina! Imaginaţia noastră este mult prea săracă în
resurse pentru a înţelege cu adevărat cât de gravă este
situaţia...
Venus:
Vom muri?
Victoria:
Cu siguranţă... Dar până
atunci vom trăi: eu în mijlocul viciilor lumii cu gândul ţintit
la sfinţenie, iar majoritatea celorlalţi în braţele viciilor,
delirând tot felul de prostii despre virtute...
Venus:
Şi ţintită tu aşa cu gândul
spre sfinţenie – ce ai aflat până acum despre ea?...
Victoria:
În primul rând, am aflat că
nu e sfântă nici măcar aceea care ştie că nu e sfântă...
Venus:
Deci nu eşti sfântă!
Victoria:
Ba da: sunt o sfântă vicioasă
sau, mai bine zis, o sfântă viciată în sfinţenia ei, adică o
femeie ca orice femeie... poate un pic diferită de celelalte (pe
ici, pe colo – prin punctele esenţiale), dar tot o femeie, ca
orice femeie... Viciul meu este, uneori, diferenţa prea mare faţă
de modelul standard de om – de aici şi sfinţenia mea viciată, în
raport cu standardele lumii de sfinţenie... Eu sunt sfântă în
felul meu şi ţintesc spre sfinţenie doar în raport cu propria mea
conştiinţă...
Venus:
Eşti o sfântă singulară? Un
unicat de sfinţenie?
Victoria:
Exact aşa cum îi şade bine
oricărei sfinte: să fie, înainte de toate, ea însăşi, chiar
dacă toată lumea i-ar sta împotrivă... Exact aşa cum i-ar şade
bine oricărei femei, dacă ar înceta să mai fie o simplă imitaţie
de sfinţenie, o simplă clonă fără minte a unui model pretins
sfânt creat de altcineva pentru ea...
Femeie!
Construieşte-ţi mereu propria sfinţenie şi vei afla ce este
virtutea!... Femeie! Imită ca o proastă sfinţenia alteia şi vei
ajunge, adeseori, chiar mai vicioasă decât originalul – procesul
se numeşte degenerarea originalului pe parcursul acţiunii de
copiere masificată a lui „după ureche”, „conform tradiţiei”
sau de frica a ceea ce ar putea „să zică lumea”...
Vorba
zicalei:
„Fie
lumea cât de rea,
eu
mă voi sfinţi în ea!...
Zică
lumea ce o vrea,
spre
idealuri mă voi îndrepta!...
Zică
lumea ce-o voi,
tot
raţional corect voi încerca a gândi!...
Zică
ea ce o dori,
eu
tot spre adevăr voi păşi!”
Venus:
Eşti idealistă? Crezi în
idealuri? Idealismul nu e perimat? – Mai ales având în vedere
realitatea dură de care ne-ai vorbit ca una ce pare să o cunoască
destul de bine?
Victoria:
Mai ales din această cauză nu
e perimat! Realitatea lumii e atât de viciată, încât are
disperată nevoie chiar şi de cel mai mărunt idealism: chiar şi de
cea mai mică muncă îndreptată spre un pic mai bine decât este
acum, mai ales, că oricând se poate şi mai rău...
Venus:
Dar dacă situaţia lumii e atât
de gravă pe cât ai pretins, munca îndreptată spre idealuri nu e o
muncă derizorie, neînsemnată, relativ inutilă?
Victoria:
Ba da... De către lumea viciată
această muncă e privită ca fiind exact aşa cum ai zis... Dar
pentru mine ea nu e nici derizorie, nici neînsemnată şi nici
inutilă: ea e viaţa mea, eu trăiesc în ea şi ea îmi este extrem
de utilă spre a mă schimba înspre idealuri pornind de la idealuri:
înspre adevăr pornind de la adevăr, înspre bine pornind de la
bine, înspre frumos pornind de la frumuseţe...
Pentru
lume... eu sunt o sfântă viciată, pentru mine însă... sunt o
fiinţă iluminată... Pentru lume... sunt... o repetare ratată,
pentru mine însă... sunt... o întâmplare minunată!
Adeseori,
lumea vrea să transforme binele în rău. Eu, de cele mai multe ori,
vreau să transform răul în bine!...
Lumea...
cam stă şi aşteaptă să se prăbuşească... Eu... gândesc,
vorbesc şi acţionez pentru ca o nouă lume să se construiască!
Venus:
Dar ce poţi face tu de una
singură?
Victoria:
Partea din bine ce mi se
cuvine!..."
-
Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii”
- autor Radu Lucian Alexandru: