"Fetele,
prostia şi dialogul
Personaje:
Diana, Mona, Nina şi Angela.
Costume:
La alegere...
Decor:
Cameră de zi. O canapea, două fotolii, o măsuţă. Pe jos un covor
rotund cu diametrul de trei metri...
1. O poezie
(Diana
stă pe un fotoliu şi citeşte dintr-o carte. Din stânga intră pe
scenă Mona.)
Diana
(lăsând cartea jos): Ai sosit?
Mona
(lăsându-şi haina în cuier): Da...
Diana:
Cum a fost la întâlnirea cu poetele?
Mona:
Ciudat... (Vine şi se aşează pe canapea.)
Diana:
Ciudat?
Mona:
Foarte ciudat!
Diana:
De ce?
Mona:
Nu ştiu de ce... Aşa mi s-a părut... Stăteam liniştită la
masă, în cafenea, îmi sorbeam ceaiul şi mă gândeam ce poezie
urmează să citesc în funcţie de ce poezii citeau celelalte... Şi
ele citeau: şi versurile lor îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau
pe alta... Şi am avut senzaţia la un moment dat că asist la
discursuri paralele, la lumi paralele, la universuri poetice şi
umane care se întâlnesc doar superficial, doar la suprafaţă, doar
foarte uşor şi doar în trecere, doar la nivel de aparenţă, fără
însă a avea un contact real, o intersecţie de substanţă, un
schimb de fiinţă... Şi simţind eu această stare, în timp ce
asistam la recitarea poeziilor, aproape că am avut o revelaţie...
Diana:
Ce revelaţie?
Mona:
Revelaţia că nu există dialog, că dialogul este o iluzie, că
ceea ce este numit dialog este de fapt doar realitatea specifică
unor monologuri interioare relativ paralele care se verbalizează
alternativ, în aşa numita ordine a dialogului, fără însă ca
prin aceasta să-şi piardă cât de puţin din caracterul lor de
monologuri paralele...
Diana:
Interesantă impresie... Şi le-ai mărturisit-o fetelor?
Mona:
Nu chiar... Eram prea absorbită de trăirea ei şi parcă s-a
amplificat mai mult pe drum, în timp ce veneam încoace şi meditam
asupra dialogului...
Diana:
E într-adevăr aici o problemă care merită discutată... Dar
mai întâi să te întreb ceva... Nina a fost la întâlnire?
Mona:
A fost... şi încă a citit o poezie destul de suspectă...
Diana:
Ce poezie?
Mona:
Poezia „Proastă”...
Diana:
Proastă?
Mona:
Da, „Proastă”!
Diana:
Cine e proastă? Ea e proastă sau cine?
Mona:
Stai să vezi... că am reţinut câteva versuri din ea...
Diana:
Hai să le aud!
Mona
(recită): Proastă...
Proastă
este vremea
şi
proastă eşti tu...
Diana:
Cine e proastă?!
Mona:
Tu...
Diana:
Cine? Eu?!... Cea care ascultă poezia?
Mona:
Dar cine? Doar nu cea care o rosteşte!... Versul e foarte clar:
„Proastă este vremea/ şi proastă eşti tu...”
Diana:
Aşa deci... Nina te-a făcut proastă de faţă cu toate
fetele... Şi tu ce ai zis?
Mona:
Nu pe mine!... Pe „tu”...
Diana:
Pe mine?... A zis ceva de mine?... Ştiam eu că nu e
serioasă!... Ce a zis?
Mona:
Nu de tine! De un „tu” general, de un „tu” imaginar, de
un „tu” oarecare...
Diana:
Nu se poate!... A zis ea că eu sunt un „tu oarecare”?...
Credeam că îmi e prietenă... Lasă că-i dau eu replica, numai să
o întâlnesc!...
Mona:
Diana... hai nu te supăra!... E adevărat că versul zice
„Proastă este vremea/ şi proastă eşti tu...”, ceea ce
înseamnă că teoretic se putea referi şi la tine, că şi tu eşti
un „tu” printre alţii, dar mult mai probabil că ea se referea
la altcineva...
Diana:
La cine? La Angela? Că am văzut că uneori parcă nu se înţeleg
prea bine...
Mona:
Se poate... Poate că acel „tu” era Angela...
Diana:
Ce bine!... Că dacă eram eu, să vezi ce-i ziceam vreo două!...
Auzi la ea: să mă facă proastă!... Cum îşi permite? Cine se
crede?... Şi Angela ce zicea?... Nu zicea nimic?
Mona:
Nu a zis nimic... Aştepta să se încheie poezia...
Diana:
Aha... Nu e gata? Mai are şi alte versuri?
Mona:
Mai are!
Diana:
Păi zi-le atunci şi pe următoarele, poate ne lămuresc ele
cine e proasta din poezie...
Mona:
Ascultă atunci: Proastă...
Proastă
este vremea
şi
proastă eşti tu...
Şi
eu sunt o proastă
mai
mare ca tine...
Diana:
Hii?!... (Râzând): A zis Nina că e mai proastă ca
Angela?... Şi eu nu am fost acolo să văd!... Ce ciudă mi-e că
n-am venit şi eu la întâlnire... Şi Angela ce zicea?
Mona:
Nu zicea nimic... Aştepta să se termine poezia... Totuşi mi
s-a părut că, în momentul când i-a zis că-i proastă, s-a
încruntat puţin, apoi, când a auzit că Nina zice că e mai
proastă decât ea, a jubilat uşor...
Diana:
Aşa... Da' de ce zice Nina că e mai proastă ca Angela?... Să
vezi acum că i-o întoarce cumva!... Zi mai departe!
Mona:
Aşa...
„...
eu sunt o proastă
mai
mare ca tine...
Ignoranţa
este virtutea supremă
a
celei care gândeşte,
a
celei care ştie...
nu
doar că prostia
domneşte
în lume...
ci
că doar ea este
şi
are un nume...”
Diana:
Hii?!... Şi i-o zis numele Angelei?
Mona:
Nu...
Diana:
Aoleu!... Şi-o fi zis propriul nume când a semnat poezia la
sfârşit: Nina...
Mona:
Nu!
Diana:
Nu? Dar ce nume are prostia?... Sper că nu a zis „Diana”, că
nu ştiu ce-i fac!
Mona:
Nu... Stai liniştită!... Nu a zis numele tău!
Diana:
Dar ce nume a zis?... Ce nume are prostia?
Mona:
Nu se ştie... Nu a zis... A lăsat povestea în aer...
Diana:
Şi-a terminat poezia aşa dintr-odată... când devenea mai
interesantă?
Mona:
Cam aşa ceva... Dar o să ai ocazia să o întrebi direct... Că
am invitat-o pe ea şi pe Angela să vină pe la noi... Au trebuit să
meargă să plătească o factură şi vin imediat după aceea...
Diana:
Ce chestie... Dar poate că nu ştia nici ea care e numele
prostiei – de aceea nu l-a spus...
Mona:
Se prea poate... Oricum, îţi ziceam că eu ascultam aceste
poezii, că a citit şi Angela, şi Cosmina, şi Ana, şi Simona...
şi aveam impresia că asist la nişte monologuri care nu comunică
nimic...
Diana:
Nici măcar aceasta cu prostia? N-ai simţit nimic când te-a
făcut proastă pe faţă?!
Mona:
Ţi-am spus doar: nu pe mine... Pe toate cele de faţă – a zis
că „prostia domneşte în lume”... şi că „doar ea este”,
deci, implicit, că nici una din noi nu este deşteaptă...
Diana:
Aşa a zis?! M-a făcut şi pe mine proastă?!
Mona:
Da... Dar nu explicit, ci implicit... – Faci şi tu parte din
„toată lumea”? Nu?
2. O deşteaptă
Diana:
Eu?... Nu!... Eu sunt eu şi „toată lumea” e toată lumea...
Ce treabă am eu cu ea? Şi, în plus, eu nu sunt proastă ca toată
lumea. Eu sunt mai deşteaptă decât toţi!
Mona:
Şi decât mine?
Diana:
Persoanele de faţă se exclud, doar ştii bine regula aceasta...
Mona:
Deci noi două suntem la fel de deştepte... dar restul sunt
proşti şi proaste... Asta zici?
Diana:
Cam aşa ceva... Doar că eu sunt un pic mai deşteaptă decât
tine!
Mona:
Bine! Dacă tu zici!... Şi la ce-ţi foloseşte?
Diana:
Ce?
Mona:
Deşteptăciunea!
Diana:
La a rezolva probleme!
Mona:
Excelent!... Uite o problemă pentru tine: eu zic că nu există
dialog, că ceea ce experimentăm noi, de exemplu, acum pare dialog,
dar nu este – ci fiecare dintre noi îşi rulează în mintea sa
propriul monolog interior... (De exemplu, eu vezi că tot revin la
problema dialogului şi tu eşti acum preocupată de deşteptăciune
şi prostie.) Şi acest monolog interior rulează în mintea noastră
în paralel cu cele din alte minţi şi e verbalizat alternativ cu
acestea în ordinea specifică unui dialog oarecare fără însă ca
monologurile implicate în acest dialog să se întâlnească cu
adevărat... Tu ce zici?... Ce zice deşteptăciunea ta supremă că
este dialogul?
Diana:
Mona, sper că nu te-ai supărat, că am zis că sunt mai
deşteaptă decât tine!... Doar ştii că e adevărat!... Ţi-am mai
spus teoria mea... Că pentru mine şi în raport cu mine eu şi doar
eu sunt cea mai deşteaptă persoană din lume în acest moment,
pentru că eu judec lumea, eu discriminez şi eu sunt reperul suprem
în jurul căruia se învârte toată lumea mea... iar tu pentru tine
eşti şi tu cea mai deşteaptă persoană din lume, pentru că în
realitate nu poate media nimeni între tine şi lume mai bine decât
tu însăţi... deci în raportul care se stabileşte între tine şi
lume tu eşti unica legătură serioasă şi, prin urmare, şi cea
mai deşteaptă, şi cea mai inteligentă, pentru simplul motiv că
nu este şi nici nu poate să fie altcineva decât tine care să
medieze această legătură dintre tine şi lume...
Mona:
Ştiu teoria ta... că mi-ai mai spus-o... De aceea nici nu m-am
supărat... Dar eu te-am întrebat altceva... Ce crezi tu că este
dialogul?
Diana:
Dialogul?... Nu ştiu... Nu m-am gândit prea serios la asta până
acum... Dar mă gândesc... şi nu mă grăbesc, pentru ca să-ţi
pot da un răspuns inteligent... Deci tu zici că sunt doar
discursuri paralele care se repetă şi nu prea ţin cont unele de
altele – ca în cazul nostru – la tine se repetă preocuparea
pentru dialog, iar la mine pentru deşteptăciune...
Mona:
Se repetă?
Diana:
Da, se repetă! Nu ai zis că se repetă?
Mona:
Nu chiar! Am zis doar că sunt paralele, am afirmat ceva despre
calitatea lor, nu despre cantitatea lor... Dar în esenţă ai
dreptate... Se repetă – asta dă ceea ce se numeşte „tema
discursului”...
Diana:
Exact: ceea ce se repetă devine automat „tema discursului”
indiferent de ceea ce se repetă...
(Se
aude soneria de la uşă...)
3. O proastă
Diana:
Vezi cine e!
Mona:
Or fi Nina şi Angela... (Se duce şi deschide uşa...)
Nina
(intrând pe scenă): Servus Diana!... Ce mai faci?... Hai să te
îmbrăţişez!... Ţi-am simţit lipsa la întâlnirea poetelor de
astăzi!
Diana:
Servus Nina!... Am avut ceva treabă şi nu am mai ajuns... Dar am
auzit că s-au citit poezii foarte interesante...
Nina:
Da?... Aşa ţi-a zis Mona? Ţi-a spus ce poezie a citit ea?
Diana:
Nu! Dar bănuiesc... Ceva cu dialogul cumva?
Nina:
Exact!... Mona... nu i-ai citit poezia ta şi Dianei?
Mona:
Nu am apucat... Dar i-am povestit-o pe a ta!
Nina:
Ţi-a plăcut?
Mona:
E interesantă, dar poate e un pic prea brutală... Diana era cât pe
ce să facă o criză când a auzit-o... A crezut că vorbeşti
despre ea...
Nina:
Păi despre ea vorbesc!
Diana
(iritată): Cum? M-ai făcut proastă fără să fiu de faţă?
Nina:
Da!... De ce? Te-ai supărat?!
Diana
(sarcastică): De ce să mă supăr?... Că doar nu ai zis nimic
rău despre mine... doar că sunt proastă...
Nina:
Mona... nu i-ai spus toată poezia?... Eu ziceam că toată lumea
e proastă: că noi, oamenii, suntem nişte proaste şi nişte
proşti, nişte ignorante şi nişte ignoranţi... Şi, din această
perspectivă, oricare dintre noi este o proastă... – Adică din
prostia generală luată ca premisă rezultă automat concluzia
prostiei individuale...
Mona:
Ba i-am spus... Dar Diana vrea să-ţi distrugă premisa generală
prin afirmarea persoanei sale ca o excepţie de la regula generală
invocată de tine, deoarece susţine că ea e deşteaptă, ba chiar
că e cea mai deşteaptă dintre noi toate, ba chiar că e imposibil
să fie una mai deşteaptă decât ea pe tot pământul, pentru că,
zice ea, doar ea există ca element de mediere între ea şi lume:
doar ea judecă şi ia decizii în relaţia ei cu lumea şi face doar
ce crede ea de cuviinţă fără să pună pe nimeni mai presus decât
propria ei judecată, discriminare şi inteligenţă... Tu nu-i ştii
teoria ei cu deşteptăciunea pe care ne-o asumăm, explicit sau
implicit, fiecare dintre noi?...
Nina:
Ba i-o ştiu... Că doar ne-a mai explicat-o şi cu alte ocazii...
Mona:
Înseamnă că teoriile voastre intră în conflict, deoarece,
practic, voi susţineţi poziţii diametral opuse: tu, Nina, susţii
prostia generală şi generalizată, iar tu, Diana, susţii
deşteptăciunea generală şi universalizabilă... Teoretic nu
puteţi avea amândouă dreptate... Dar aveţi noroc cu mine, fiindcă
eu susţin teoria imposibilităţii dialogului, care în cazul vostru
precis, ca exemplificare concretă, zice că deşteptăciunea de care
vorbeşte Diana nu se poate întâlni cu prostia de care vorbeşte
Nina: că ele trăiesc în lumi interioare paralele care nu se
intersectează decât aparent prin dialog... Şi Diana, tocmai
înainte să ajungi tu, mi-a mai adus un argument pentru întărirea
teoriei mele: anume, argumentul repetării...
Nina:
Nu la repetare mă gândesc eu când zic că toată lumea e
proastă... Doar ştiţi că aceasta e tema favorită a Angelei...
Dar oricum, ce zice Diana e interesant... Şi de ce zici tu Diana că
dialogul este imposibil din cauza repetării?
Diana:
Nu ştiu... Că nu am apucat să cercetez prea bine problema Monei...
Constatam şi eu aşa... că ea îşi repetă teoria cu dialogul, eu
pe aceea cu deşteptăciunea şi iată... tu pe aceea cu prostia...
Iar această repetare paralelă nu poate fi decât un argument pentru
existenţa monologurilor paralele de care vorbea Mona, deoarece arată
că prin dialog nu se face schimb de teme, de preocupări şi de
opinii, de senzaţii şi intuiţii, de perspective şi viziuni, de
percepţii şi simţiri, de trăiri şi înţelegeri decât în mod
superficial, tangenţial, iluzoriu – creându-se astfel iluzia unui
dialog, fără ca totuşi să existe un dialog real, că dacă ar fi
dialog real, ar trece ceva din trăirea mea spre voi şi din a
voastră spre mine...
Nina:
Şi nu trece?
Diana:
Nu prea!
Nina:
De ce crezi asta?
Diana:
Deoarece, de exemplu, prostia ta a rămas în capul tău şi
deşteptăciunea la mine, iar Mona a rămas singură cu dialogul
ei...
Tu
crezi că s-a schimbat ceva, în mod esenţial, prin dialogul nostru
de până acum?
Mona:
Diana cam are dreptate... Fiecare din noi încă suntem cuprinse de
ideile cu care am intrat în dialog... Ne preocupă, le căutăm
argumente justificative şi nu avem răbdare să ascultăm altele şi
nici interes pentru aprofundarea unor argumente opuse lor, pentru că,
în primul rând, înainte de a le gândi, noi le simţim, iar
această simţire intuitiv-emoţională este greu de combătut prin
vorbe...
Diana:
Deci tu zici, practic, că dialogul nu are nici un rost, că el nu
are nici o consecinţă... Că, practic, noi vorbim singure şi că
nu ne aude nimeni?
Mona:
Ne auzim noi pe noi: adică eu pe mine, tu pe tine şi ea pe ea... şi
cam atât... Teoretic, aparent şi iluzoriu, te aud şi pe tine, dar,
în realitate, eu nu te aud pe tine – de la tine aud nişte
cuvinte, dar nu-ţi aud şi nu-ţi pot auzi toată simţirea, trăirea
şi experienţa pe care tu o pui în spatele lor – simţire care
până la vârsta pe care tu o ai acum are legată de ea o tonă de
experienţe diferite de ale mele şi astfel este destul de greu de
intuit în întregul ei sau în esenţa ei – sau de transmis spre
altcineva, sau de înţeles în mod convingător de o altă fiinţă...
Nina:
Exact! Aici e una din rădăcinile prostiei şi ignoranţei izvorâte
din mine: în mister, în necunoscut, în infinitatea existenţei
care în raport cu finitudinea noastră este aşa de mare, încât
ceea ce cunoaştem noi din nemărginirea vieţii universului nu poate
fi decât nesemnificativ... Cunoaşterea noastră este ignoranţă.
Şi cu cât conştientizăm aceasta mai bine înţelegem că nu ştim
pe ce lume trăim, că nu cunoaştem decât umbre de realitate, că
suntem proaste şi ignorante chiar şi în legătură cu esenţele
celor mai banale întâmplări ale vieţii: „Cine sunt eu?”, „Ce
este viaţa?”, „Ce este filosofia?”, „Ce este femeia?”, „Ce
este omul?” ş.a.m.d.
(Se
aude soneria de la uşă.)
4. Nişte repetări
Mona:
E Angela... Intră! E deschis!...
Angela
(intrând în spaţiul scenic): Salut fetelor! Aţi început
cheful fără mine?
Mona:
Nu chiar...
Angela:
Foarte bine!... Am adus nişte bere să ne veselim puţin... Mona
aduci nişte pahare?... Că mi-e o sete...
Mona:
Imediat... (Mona iese.)
Angela:
Şi ce mai faci Diana? N-ai ajuns azi la cenaclul fetelor!
Diana:
Nu... Dar am auzit că s-au spus poezii foarte interesante: despre
prostie, despre dialog...
Angela:
Şi de poezia mea nu ai auzit?
Diana:
Stai să ghicesc: ceva cu repetarea?... Nu?
Angela:
E tema mea preferată de câteva luni încoace...
Nina:
Ştim... Că se vede de la o poştă... Şi se pare că repetarea de
care tot aduci tu aminte prin poeziile tale este un bun argument
pentru prostia susţinută de mine... Cel puţin aşa zice Diana...
Angela:
O fi! Pentru mine repetarea e argumentul suprem pentru orice şi
explicaţia ultimă a tot ce există – deci şi a prostiei...
Mona
(intrând cu paharele pe o tavă): Poftim paharele!... Am adus şi
nişte covrigei, ceva cornuleţe şi nişte napolitane... Vă rog să
vă serviţi!... Angela dă-mi mie sticla, că torn eu berea!...
Vorbeaţi de mine?
Angela
(înmânându-i sticla de bere): Nu. Vorbeam de prostie!
Mona:
A... Vorbeaţi de Nina?
Angela:
Păi dacă ea se vrea a fi întruchiparea prostiei pe pământ,
de cine altcineva?... Dar nu... Eu vorbeam de repetare de fapt...
Mona
(turnând bere în pahare): A... Tu vorbeai de tine!... Exact cum
le spuneam fetelor: dialogul este iluzoriu... Fiecare vorbeşte doar
cu sine şi doar despre sine!...
Angela:
Aici să ştii că te înşeli: omul, respectiv femeia, respectiv eu
sau tu, sau ea nu vorbeşte nici măcar de sine sau despre sine, sau
din sine, sau cu sine... Repetarea din el se repetă în vorbirea lui
repetată despre o repetare oarecare, printr-o repetare oarecare...
Cum ar fi, de exemplu: repetarea „prostiei”, a „deşteptăciunii”,
a „dialogului” sau a „repetării”...
Diana:
Văd că a început deja întâlnirea filosoafelor... Lăsăm
poeziile în urmă şi trecem la argumente?
Mona:
Ce argumente Diana? Poezia e cel mai bun argument – poezia e esenţa
argumentului – ea arată cel mai bine realitatea dialogului care nu
e cu putinţă... Poezia ne arată că fiecare dintre noi aruncăm în
discurs cuvânt după cuvânt repetând obsesii şi preocupări
personale într-o ordine relativ aleatoare specifică trăirii de
moment... Aceste cuvinte însă nu constituie argumente pentru
discurs şi nici măcar justificări ale lui – ele sunt, pur şi
simplu, şiruri paralele de cuvinte care nu se întâlnesc în mod
serios aproape niciodată...
Diana:
Dacă stau bine să mă gândesc... Hai noroc! (Ridică paharul...
Ciocnesc paharele şi sorb din bere...)
Mona:
Noroc fetelor!
Diana:
Ziceam că dacă mă gândesc puţin, teoria deşteptăciunii
supreme personale pe care o susţin eu – fundamentată, printre
altele, pe imposibilitatea introducerii vreo unui alt intermediar
între „eu” şi „lume” – nu exclude, ci chiar presupune, ca
şi consecinţă a ei, teoria discursurilor paralele pe care tu o
susţii... Eu sunt cea mai deşteaptă femeie de pe pământ: aşa mă
simt şi nimeni nu mă poate convinge de contrariu...
Nina:
Şi noi suntem la fel?
Diana:
Nu chiar... Tu eşti cea mai proastă femeie de pe pământ, iar Mona
e cea mai paralelă cu realitatea discursului... Fiecare, cum ar
veni, avem, cel puţin pe moment, o temă preferată pentru
discurs...
Angela:
Da... Şi toate vă repetaţi fără încetare tema: în capul vostru
şi faţă de ceilalţi... De fapt, dacă mă gândesc mai bine,
chiar şi cel mai bun dialog nu este altceva decât o formă de
repetare... Să zicem, de exemplu, că voi vă întâlniţi pe stradă
cu cineva pe care nu l-aţi mai văzut de o vreme... Printre altele,
ce faceţi?... Vă salutaţi! – aceasta este o repetare: „–
Salut!... – Salut!...” După aceea, de cele mai multe ori,
urmează o altă repetare de convenienţă: „Ce mai faci? Şi cum o
mai duci?” Şi o altă repetare ca răspuns: „Bine...” sau:
„Aşa şi aşa... Dar tu?...” Şi tot aşa: „Bine... Cu ce te
mai ocupi? Pe unde mai lucrezi?”...
Orice
astfel de dialog este întâlnirea şi exprimarea unor repetări
discursive realizate de către nişte fiinţări repetitive: după
formule repetitive de introducere urmează înşirarea repetărilor
specifice preocupărilor de moment ale celor aflaţi în dialog...
Ceea
ce se întâmplă este deci întâlnirea unor repetări, nu
întâlnirea unor oameni... Şi da! Dialogul astfel înţeles nu este
cu putinţă, pentru că nu e cu putinţă înţelegerea a ceea ce
zice cealaltă... Această înţelegere se bazează pe repetări
specifice şi este identică cu acele repetări... Ca noi să o putem
dobândi ar trebui să facem acele repetări şi nu doar să le
oglindim superficial prin cuvintele dialogului...
Mona:
Dacă am înţeles eu bine, tu zici că un dialog care s-ar putea
lăsa cu o oarecare înţelegere, cu o întâlnire ideatică, este un
dialog în care părţile tot repetă poziţia lor cu gândul că
poate repetarea lor se transmite cumva celorlalte părţi implicate
în dialog...
Angela:
Ceva de genul acesta... Dar eu zic chiar mai mult: doar repetarea
aceasta relativă există şi nimic altceva: nu există eu, nu există
gândire, nu există dialog, nu există înţelegere... Există doar
repetarea aproximativă a unor repetări relativ similare...
Diana:
Ai formulat o ipoteză... O putem testa?
Angela:
Sigur că putem! Fiecare dialog pe care îl purtăm confirmă ceea ce
eu am spus... Şi v-am dat exemplul de mai înainte... Dar m-am
gândit şi la următorul experiment: din moment ce nu putem
transmite decât repetări şi deoarece, orice am face, oricum
transmitem doar repetări – putem să ne asumăm acest lucru şi să
creem un discurs autentic care evită ascunderea repetării,
scoţând-o în faţă, să fie vizibilă pentru oricine... O astfel
de repetare, fiind repetare evidentă, are potenţa să spargă zidul
relativ opac al comunicării obişnuite, făcând posibil dialogul –
în sensul că fiecare dintre participanţi îşi repetă cât mai
des repetarea şi astfel, teoretic, ceilalţi participanţi pot
prelua în ei, prin simplă audiţie repetată, mult mai uşor
această repetare-mesaj făcând astfel ca monologurile lor relativ
paralele să se intersecteze pentru a da naştere dialogului real,
autentic, în care o repetare trece de la un individ la altul...
Diana:
Bine atunci... Mă ofer voluntară!... Eu şi cu tine, faţă în
faţă... Ce trebuie să facem mai exact?...
Angela:
Ok... excelent... uite ce propun eu: fiecare din noi, în loc să
purtăm dialogul obişnuit în care o vorbă sau o propoziţie se
afirmă o singură dată pe un segment scurt de timp şi apoi se
trece peste ea, să repetăm fiecare cuvânt cam de zece ori.
De
exemplu: Salut! Salut! (Râzând:) Salut! (Cu entuziasm:)
Salut! Salut! (Întrebând:) Salut?!... (Mirată:)
Salut!... (Posomorâtă:) Salut... (Relaxată:) Salut!
Salut!...
Diana:
Aha!... Bine! Bine... (Bine dispusă:) Bine! (Cu hotărâre:)
Bine!... Bine!... (Întrebând:) Bine? (Intrigată:)
Bine? (Depresivă:) Bine... (Iritată:) Bine!!...
(Căscând:) Bine... (Plictisită:) Bine...
Angela:
Ce mai faci?... (Interesată:) Ce mai faci?... (Zâmbind:)
Ce mai faci?... (Cu elan:) Ce mai faci?... (Nervoasă:)
Ce mai faci?!... (Dezinteresată:) Ce mai faci?...
(Melancolică:) Ce mai faci?... (Tristă:) Ce mai
faci?... (Detaşată:) Ce mai faci?...
Diana:
Excelent! Dar tu?... Excelent!
Dar tu?... (Şi mai entuziastă:)
Excelent! Dar tu?... (Uşor obosită:)
Excelent! Dar tu?... (Surâzând:)
Excelent! Dar tu?... (Amărâtă:)
Excelent! Dar tu?... (Deranjată:)
Excelent! Dar tu?... (Abătută:)
Excelent! Dar tu?...
Angela
(relaxată, pe un ton egal):
Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare!
Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te
gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?...
Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare!
Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te
gândeşti?...
Diana:
Mă gândesc că oi fi eu deşteaptă, dar repetarea ta e mai
deşteaptă ca mine... Ştii ce o să fac? O să-mi formulez teoria
deşteptăciunii într-o propoziţie pe care o voi repeta, doar că
vreau să-mi dea replica Nina, alternativ şi repetat cu esenţa
teoriei sale despre prostie... Ce zici Nina?... Hai lângă mine să
dialogăm!
Nina:
Bine... Zi!
Diana:
Sunt deşteaptă!
Nina:
Eşti proastă!
Diana:
Sunt deşteaptă!
Nina:
Eşti proastă!
Diana
(cu maximă hotărâre): Sunt
deşteaptă!
Nina
(relaxată): Eşti proastă!
Diana
(iritată): Sunt deşteaptă!
Nina
(ironică): Eşti proastă!
Diana
(mânioasă): Sunt deşteaptă!
Nina
(dispreţuitoare): Eşti
proastă!
Diana
(agitată): Sunt deşteaptă!
Nina
(râzând): Eşti proastă
tu!... De ce nu pricepi că eşti proastă?
(Diana
îi trânteşte o palmă Ninei...)
Mona:
Hii!? Fetelor ce faceţi?
Diana
(plângând:) Sunt deşteaptă!...
Îmi pare rău Nina!
Nina:
Bine, bine... Eşti deşteaptă! Aşa e cum zici tu!... Mona se pare
că are dreptate: dialogul, cu adevărat, nu este posibil...
Diana
(plângând): Sunt deşteaptă!...
Angela:
Haideţi totuşi să-i mai dăm o şansă dialogului! Nina vrei să
dialoghezi cu Mona?
Diana
(plângând): Sunt deşteaptă!!
Nina:
Sigur Angela!... Hai Diana calmează-te!... Era doar un exerciţiu...
Nu o lua în nume personal... Ştim că eşti deşteaptă!...
Linişteşte-te!
Diana
(veselă): Ha-ha... V-am
păcălit!... Aţi crezut că m-am supărat... De fapt, m-am
bucurat... De abia aşteptam să-ţi dau o palmă şi acum am găsit
un motiv... Mă ierţi Nina?
Nina:
Te iert!... (Îi dă o palmă peste faţă...)
Asta a fost ca să te fac şi mai fericită!... Că am înţeles că
palmele te fac fericită!...
(Diana
vrea să-i mai dea o palmă... Nina o prinde de mână... Diana
încercă să dea cu cealaltă... O prinde şi de cealaltă... Se
îmbrâncesc şi se smocăiesc puţin pe canapea... Mona şi Angela
sar să le despartă...)
Angela:
Hai fetelor nu vă mai jucaţi!
Potoliţi-vă!...
(Se
potolesc şi stau plouate una lângă alta... Celelalte două le
păzesc de o parte şi de alta... Toate sunt pe canapea...)
Mona:
Deci argumentul suprem într-un
dialog se pare că este totuşi forţa, manifestată în ultimă
instanţă chiar prin violenţă verbală şi mai ales fizică... Dar
este un argument care nu prea convinge... chiar dacă este repetat...
Deci Angela... se pare că nici măcar repetarea nu convinge!...
Angela:
Exact... Doar vă spuneam că nu
există nici înţelegere, nici dialog, nici convingere... Nu există
decât repetare: repetare de cuvinte, de argumente, de propoziţii,
de atitudini, de gesturi, de acţiuni, de însuşiri specifice unor
tipuri de dialog – doar atât – doar repetare şi iarăşi
repetare... Dialogul nu există, dar există repetarea!...
(Diana
se ridică şi se aşează pe un fotoliu, îşi bea paharul de bere
până la fund şi apoi mestecă nişte covrigei... Nina se ridică
şi ea de pe canapea şi se aşează pe fotoliul opus... Îşi bea şi
ea paharul până la fund şi privind-o atent pe Diana mestecă şi
ea nişte covrigei... Atmosfera este tăcută, dar densă...)
5. O bătaie
Diana
(privind spre Nina): Vrei să ne
batem?
Nina:
Aş vrea, dar nu ne lasă fetele! Ai văzut!...
Diana
(ridicându-se): Mona, Angela...
vă rog să nu mai interveniţi!... Eu şi Nina avem nişte poveşti
mai vechi de împărţit şi o să facem nişte lupte greco-romane,
ca să vedem care e mai tare: prostia sau deşteptăciunea... Nina
hai prinde de măsuţă să o mutăm mai încolo să nu ne lovim de
ea... (O mută...)
Mona:
Bine, luptaţi-vă, dar aveţi grijă să nu vă loviţi prea tare...
Iată ce propun eu: Vă luptaţi pe acest covor, iar cea care e
împinsă prima afară de pe covor pierde... Eu voi arbitra!
(Cele
două luptătoare păşesc pe covorul rotund, se apropie, fac nişte
gesturi de intimidare şi apoi se prind de mâini încercând să se
trântească jos una pe alta sau să se împingă afară de pe
covor... Ajung pe jos, se tăvălesc pe covor şi încearcă să se
imobilizeze... La un moment dat ajung în genunchi una în faţa
alteia şi se strâng cu putere în braţe încercând să se împingă
pe spate... Nu prea reuşesc...)
Diana
(oftând): Of... Am obosit!...
Nina:
Şi eu... Hai să terminăm repriza aceasta la egalitate!
Diana
(ridicându-se în picioare): E
tare prostia asta!
Nina
(ridicându-se şi ea): Hai că
nici deşteptăciunea nu se lasă mai prejos!...
(Diana
şi Nina se aşează pe cele două fotolii. Diana începe să respire
profund... Nina respiră şi ea cât mai profund de câteva ori...)
Diana
(ridicându-se): Gata! M-am
relaxat!... Hai să reluăm lupta!
(Păşeşte
pe covor şi face câteva mişcări de încălzire... Nina se apropie
relaxată de ea. Diana adoptă o poziţie de luptă... Pe neaşteptate
Nina îi trânteşte o palmă...)
Diana
(supărată, cu o voce copilăroasă): M-ai
bătut!... (Jovială:) Acuma
să mă pupi! (Se repede la Nina şi o prinde de mâni...
Aceasta râde...)
Diana
(jucăuşă): Să mă pupi!... Să-mi dai o pupă!... M-ai lovit
peste obraz!... (Mimând supărarea:) De ce?... (Nina se
retrage...) Să-mi dai o pupă! (Nina râde şi fără să
bage de seamă iese de pe covor...)
Diana
(bucuroasă, ridicând mâinile în sus în semn de victorie): Te-am
învins!... Ai ieşit de pe covor!...
Nina
(râzând): Bine, m-ai
învins!... Dar ai luat bătaie!...
Diana:
Atunci să mă pupi!... Dă-mi o pupă unde m-ai lovit, că mă
doare!
Nina:
Bine!... Hai să te pup! Glumeam
şi eu... (Se apropie să o pupe...)
Diana:
Nu face nimic!... Nu m-am
supărat! (Pleosc!... Îi dă o palmă Ninei...)
Nina
(uşor surprinsă): Aşa
deci!... Bine! Ai dreptate!... Acum suntem chit!... Hai să ne
liniştim!... Violenţa se pare că nu duce nicăieri!... Hai mai
bine să dialogăm!
Mona:
Aşa fetelor: dialogaţi! Dacă puteţi... Asta vrem noi să vedem
din partea voastră: un dialog...
Angela:
Nu se poate: nu o să vedem decât două repetări relativ
paralele...
6. Un dialog
Diana
(aşezându-se pe fotoliu): Hai
că mi-a venit o idee!... Dacă prostia nu poate dialoga cu
deşteptăciunea, datorită faptului că ambele au o fire uşor
conflictuală, poate că ar fi mai bine să mimăm dialogul...
Nina:
Să-l mimăm?
Diana:
Da... Să ne prefacem!... Să ne comportăm ca şi cum ar fi, deşi
el în realitate nu este...
Mona:
Şi de ce să ne prefacem? Nu-i mai bine să constatăm realitatea
aşa cum e ea – adică inexistenţa dialogului?...
Diana:
Aceasta e realitatea ta şi ţie îţi convine... Dar mie nu-mi
convine!... În realitatea mea eu sunt cea mai deşteaptă femeie din
lume şi nu-mi convine deloc ca dialogul să fie imposibil, pentru
că, dacă e aşa, eu nu-mi mai pot comunica deşteptăciunea şi
nici nu pot împărtăşi din ea proştilor – lucru care ar face
din deşteptăciunea mea o neputinţă ca oricare alta...
La
ce mai e bună deşteptăciunea, dacă nu te poţi lăuda cu ea? La
ce bun să fii deşteaptă, dacă nu poţi spune la nimeni cât de
nemaipomenit de deşteaptă eşti?... Deşteptăciunea lipsită de
dialog nu prea are sens să existe...
Mai
bine mă prefac deci că dialogul este posibil, ca să fie posibilă
şi manifestarea deşteptăciunii mele în lume... Că, în fond,
degeaba sunt eu cea mai deşteaptă femeie din univers, dacă nimeni
nu ştie asta... sau dacă nu pot să spun nimănui acest adevăr...
Nina:
Diana are dreptate! Eu sunt cea mai proastă femeie din lume... Dar
tot îmi dau seama că ea are dreptate... La ce e bună prostia mea,
dacă nu mă pot lăuda cu ea? Şi la ce-mi foloseşte faptul că
sunt proastă, dacă nu am măcar iluzia că pot să împărtăşesc
din prostia mea şi altora?... Prostia neafirmată, neîmpărtăşită,
necomunicată nu mai are nici un farmec... Degeaba sunt proastă,
dacă nu ştie nimeni cât de proastă sunt!...
La
ce-mi foloseşte prostia, dacă nu pot să o strig în gura mare?
Dacă nu mă pot lăuda cu ea? Dacă nu pot să fac din prostie
principiul prim al metafizicii? Dacă nu pot să pun prostia ca
fundament esenţial al oricărei cunoaşteri posibile?
Într-adevăr,
prostia mă bucură, dar nu suficient cât să rămân singură cu
ea... Mai bine să fiu o proastă în dialog, decât o proastă în
tăcere!...
Angela:
Deci voi ziceţi că, chiar dacă dialogul nu ar fi posibil, noi tot
ar trebui să ne comportăm ca şi cum el ar fi cu putinţă?... Că
ar trebui să facem o distincţie între esenţa dialogului, care
este nefiinţa, şi aparenţa lui de fiinţă... şi astfel să mimăm
dialogul, chiar dacă am fi convinse că el e doar un joc al
aparenţelor dialogale şi nu un dialog autentic?
Mona:
Poate că înainte de a stabili importanţa socială a dialogului şi
utilitatea lui relaţională sau pragmatismul lui funcţional ar
trebui mai întâi să-i stabilim esenţa lui – partea lui de
fiinţă cea mai specifică... Diana, tu zici că eşti cea mai
deşteaptă femeie din univers... Te rog să ne spui atunci ce crezi
tu că este dialogul?
Diana:
Nu ştiu!... Ţi-am mai spus că nu ştiu... şi sincer nici nu mă
interesează!... Asta e problema ta Mona!... Dar, dacă tot e să ne
aflăm în dialog la un pahar de bere (sau măcar într-o mimare a
dialogului despre dialog), hai să încerc totuşi o definire a
dialogului...
Astfel,
în acest moment, pentru mine dialogul este acea realitate specifică
comunicării verbale sau scrise care face posibilă, pe de o parte,
existenţa deşteptăciunii supreme care rezidă în mine şi, pe de
altă parte, afirmarea ei în faţa voastră. Această realitate este
relativ indiferentă la recepţia ei din partea voastră, deoarece,
la drept vorbind, s-ar putea ca voi să nici nu existaţi prea serios
pentru mine!...
Pentru
mine doar eu exist cu adevărat. Pentru că mă port pe mine peste
tot pe unde păşesc, privesc, simt, vorbesc sau gândesc...
Existenţa mea şi existenţa eu-lui meu sunt nedespărţite: iar voi
sunteţi doar o fază trecătoare prin existenţa mea. Eu sunt
dintotdeauna cu mine, voi sunteţi doar momentan cu mine... Prin
urmare, în realitate, voi nu prea aveţi o existenţă serioasă în
faţa mea: existenţa voastră e doar o umbră în raport cu propria
mea existenţă...
Singura
existenţă pe care voi o puteţi afirma în faţa mea este existenţa
pe care v-o conferă, pe de o parte, manifestarea voastră reflectată
în percepţia mea şi, pe de altă parte, existenţa pe care v-o
afirmaţi uneori prin intensitatea dialogului pe care îl purtaţi cu
mine... Dialogul acesta este cel mai important argument de existenţă
pe care voi îl puteţi aduce pentru voi în faţa mea...
Eu
nu pot să vă recunosc fiinţa decât prin dialogul pe care îl port
cu voi... Cum însă acest dialog este relativ superficial şi
grăbit, inconsistent şi repede trecător fiinţa voastră este mai
mult un vis pentru mine... şi o realitate pe care uneori o văd, dar
nu pot să o ating, pe care uneori pot să o ating, dar nu pot să
mi-o asum, pe care uneori pot să mi-o asum, dar nu pot să o ţin
minte...
Deoarece
pentru mine existenţa mea este copleşitoare, dialogul este
principalul mijloc de evadare din sine, mijlocul prin care eu mă pot
desprinde puţin de mine pentru a trăi pentru câteva clipe în
viaţa voastră... Şi chiar iluzorie, şi chiar amăgitoare, şi
chiar superficială, şi chiar trecătoare... această trăire a
voastră în mine şi a mea în voi nu se poate atinge decât prin
dialog...
Mona:
Diana văd că a început să
facă elogiul dialogului... Cred că-i găseşti virtuţi mult mai
mari decât are în realitate... Oricum... Deci tu, cea mai deşteaptă
fată de pe pământ, susţii că dialogul este poarta spre
pluralitate, spre celălalt – singura poartă care ne poate scoate
din singurătatea uneori copleşitoare a propriei existenţe spre a
ne aduce în prezenţa unei alte fiinţe...
Foarte
bine... Hai atunci să vedem ce zice Nina!
7. O proastă şi o
deşteaptă
Nina:
Ce să zic?
Mona:
Zi şi tu ceva!
Nina:
Despre ce?
Mona:
Despre ce vrei tu!
Nina:
Nu vorbeam despre dialog?
Mona:
A, ba da... Păi zi atunci ceva
despre dialog!
Nina:
Ce să zic?
Mona:
Hai Nina!... Zi şi tu ceva,
doar eşti cea mai mai proastă femeie din lume: trebuie că ai şi
tu o părere despre dialog! Prostia întotdeauna are o părere despre
orice!...
Nina:
E adevărat că prostia obişnuită are o părere despre orice... Dar
eu nu sunt prostia obişnuită... Eu sunt prostia maximă, prostia cu
carul, prostia fără limite, prostia abisală – adică adevărata
prostie... Şi în această calitate – de prostie maximă – sunt
condamnată să nu am nici o părere despre nimic... Prostia mea mă
condamnă la tăcere... Acolo unde deşteptăciunea vorbeşte prostia
trebuie să tacă...
Angela:
Şi eşti tot timpul aşa de proastă sau, din când în când, te
mai deştepţi şi tu?
Nina:
Nu-s tot timpul proastă la maxim!... Pentru că nu pot să fiu
atentă tot timpul... Aşa că, din când în când, mai uit de
prostia mea esenţială şi atunci îmi apare iluzia
deşteptăciunii... Diana are dreptate: când mai uit de mine, îmi
mai apare şi ea în faţă...
Atunci
când sunt vrăjită spre dialog, de multe ori, uit că sunt proastă
şi atunci vorbesc... Iar când, conştientă fiind de propria
prostie, totuşi vreau să vorbesc – prostia din mine este ispitită
spre manifestare... Când vă văd, mai mereu, vreau să vă spun ce
proaste sunteţi...
Diana:
Eu nu sunt proastă! Sunt deşteaptă...
Nina:
... Ce proaste sunteţi toate... cu excepţia Dianei care e
deşteaptă!
Mona:
Deci să înţelegem că, deşi tu eşti cea mai proastă femeie din
existenţă, din când în când, uiţi de prostia ta esenţială –
şi anume, atunci când intri în dialog cu alte proaste, aşa ca
noi...
Diana:
Eu nu sunt proastă!
Nina:
Exact! Pot dialoga cu voi, dacă vă recunoaşteţi prostia: eu
trebuie să mă văd puţin în voi, ca să am un minim de contact
dialogal cu voi... Altfel dialogul nu este posibil... De exemplu, cu
Diana nu pot dialoga... Deoarece ea refuză prostia, eu nu mă pot
oglindi mai deloc în ea... Şi fiindcă eu refuz aproape total
deşteptăciunea, ea nu se poate oglindi mai deloc în mine...
Dialogul este posibil doar în măsura în care putem vedea măcar o
umbră a sinelui nostru în cealaltă... Dacă Diana ar recunoaşte,
pentru o clipă măcar, că este proastă, în exact acea clipă,
dialogul nostru ar deveni posibil...
Diana:
Aici are dreptate!... Dacă Nina
ar recunoaşte, măcar pentru o secundă, că este deşteaptă sau că
eu sunt deşteaptă, sau (de ce nu?) că eu sunt mai deşteaptă
decât ea, atunci, în acea secundă, dialogul nostru ar fi cu
putinţă...
Mona:
Ceea ce ziceţi deci voi acum este că dialogul este oglinda în care
te vezi pe tine, reflecţia care îţi dă impresia că cealaltă îţi
seamănă, că are o legătură cât de mică cu propria ta fiinţă...
Dar problema este că, de obicei, dacă trecem de această iluzie a
asemănării spre a intra mai în profunzime, vedem că ne-am
înşelat, că impresia asemănării era doar o impresie şi că
dialogul nu este posibil... Tu ce părere ai Angela? Pentru tine ce
este dialogul?
Angela:
Ştiţi deja: repetare... Repetarea de care vorbesc eu unifică toate
teoriile voastre filosofice în una singură. Ea explică şi ce este
dialogul (repetare) şi cum se manifestă el (prin repetare), şi
care este motivaţia lui (repetarea) şi care este finalitatea lui
(repetarea)... Nu există ceva pe care repetarea relativă să nu-l
poată explica...
Mona:
Ok... Şi cum îţi explici, de exemplu, greutatea dialogului sau
chiar imposibilitatea stabilirii lui între o proastă şi o
deşteaptă, între prostie şi deşteptăciune, între Nina şi
Diana: între cea mai proastă femeie din existenţă şi cea mai
deşteaptă femeie din univers, între proasta proastelor şi
deşteapta deşteptelor?
Angela:
Simplu: fiecare din ele este total absorbită în repetarea unei
realităţi specifice: una de prostie, cealaltă de deşteptăciune...
Părerea comună pune în antiteză aceste două realităţi... Şi
când ele se angrenează în dialog, dacă se manifestă în cadrul
părerii comune, adică, cum ar veni, cu noi de faţă, ele nu se pot
intersecta şi nu pot comunica...
Dar
dacă ar rămâne singure... nici măcar nu ar discuta despre prostie
şi deşteptăciune, ci despre cu totul altceva. Fiinţele nu pot să
se întâlnească prin esenţa lor, ci doar prin aparenţa care le
este specifică... Şi deşi esenţa lor este de fiecare dată
repetare (nu are cum să fie altceva: de exemplu, prostie care se
repetă, deşteptăciune care se repetă, dialog care se repetă sau
repetare care se repetă), atâta timp cât această esenţă a
repetării rămâne relativ invizibilă (prin lipsa repetării
centrate pe repetare), esenţele par distincte... Cât timp vorbim,
comunicarea nu prea este posibilă, iar tăcerea este doar o iluzie
de comunicare: dialogul rămâne deci o simplă repetare uşor
variabilă şi nimic altceva...
Mona:
Te ascult, dar nu prea înţeleg... Mie mi se pare că tu susţii nu
doar că dialogul nu este posibil, ci chiar mai mult de atât: că el
nu există!... Şi aici se vede că te înşeli! Oare noi două nu
dialogăm?
Angela:
Dacă dialogul se vrea a fi doar o succesiune de replici, de
întrebări şi răspunsuri, de observaţii şi argumentări, atunci
da: această succesiune există... dar nu este... De ce? Simplu:
această succesiune este şi ea doar o repetare relativă:
întrebările se repetă, răspunsurile se repetă, argumentele se
repetă şi, mai ales, limba aceasta prin care ele se manifestă este
mai mereu aceeaşi: adică se repetă... Deci acest dialog-succesiune
nu există ca dialog şi succesiune, dacă prin acestea tu înţelegi
altceva decât repetare extrem de puţin variabilă...
Diana:
Mi se pare că Angela are dreptate... Aşa că pe moment accept
poziţia centrală pe care o joacă în dialog repetarea: repetarea
cuvintelor, a sensurilor, a propoziţiilor, a frământărilor, a
întrebărilor, a justificărilor, a poveştilor ş.a.m.d. ... De
asemenea, m-am gândit atent la faza cu oglindirea prin dialog... şi
mi-a venit ideea să testăm această ipoteză!
8. Dialogul proastelor
Mona:
Să o testăm!... Dar cum?
Diana:
Uite cum: o să presupunem
pentru o clipă, prin reducere la absurd, că eu nu sunt deşteaptă,
ci dimpotrivă, că sunt chiar proastă şi încă nu orice proastă,
ci proasta proastelor, cea mai proastă de pe faţa pământului...
Nina
(bucuroasă): Vai de mine! Sora
mea!... Nu mai sunt singură!... Sunt aşa emoţionată!... Hai să
te îmbrăţişez!... (Se duce şi o îmbrăţişează...)
Ce proastă eşti tu Diana! De
ce nu ţi-ai recunoscut de la început prostia? Era cât pe ce să mă
păcăleşti cu povestea ta legată de deşteptăciune... Mă bucur
că ţi-a venit şi ţie prostia la cap!... Hai să închinăm
fetelor!... (Fetele ridică paharele...) Trebuie
să sărbătorim această clipă de prostie şi să ne bucurăm de ea
atât cât durează, fiindcă, din păcate, presimt că nu o să ţină
prea mult!
Angela:
Hai noroc, proastelor! Cine sunt cele mai proaste femei din istorie?
Nina
(cu entuziasm): Noi suntem!
Ura!... Trăiască prostia!!
Diana:
Trăiască prostia supremă şi să fie cât mai proastă cu putinţă!
Mona
(ironică): Bravo! Aţi văzut
că dialogul funcţionează? Ce am zis eu?...
Diana:
Nu mai funcţionează! Mi-a trecut prostia!
Nina:
Ce păcat, erai o proastă aşa de frumoasă!!
Diana:
Mulţumesc! Dar am avut doar un mic moment de rătăcire care acum
mi-a trecut... Sunt din nou deşteaptă fetelor!
Nina:
Of!!... Ce păcat că prostia ţine aşa de puţin! Ce păcat că
prostia trece aşa de repede!... Uite: ca să mai prelungim puţin
momentul dialogului atins prin oglindire, o să intru şi eu în
jocul Dianei şi pentru un moment (şi doar pentru un moment) o să
presupun şi eu, prin absurd, că sunt deşteaptă, cea mai deşteaptă
femeie văzută vreodată de privirea umană, deşteapta supremă,
adică şi femeie şi deşteaptă în acelaşi timp, sub acelaşi
raport, în aceeaşi propoziţie...
Diana
(surprinsă şi emoţionată):
Îmi vine să lăcrimez!... Nina ai zis cumva că eşti deşteaptă?...
Cred că nu am auzit bine!
Nina:
Am zis! Uite – repet: sunt cea mai deşteaptă femeie din lume!
Diana:
Nu eşti! Eu sunt cea mai deşteaptă!... Dar mă bucur nespus că
mai este o deşteaptă aşa ca mine... Hai să te îmbrăţişez
repede, că deşteptăciunea se ofileşte cu repeziciune: e aici
pentru o clipă, iar în clipa următoare dispare ca şi cum nici nu
ar fi fost... Pentru o clipă crezi că ştii ceva şi în clipa
următoare realizezi că de fapt nu ştii mai nimic... (O
îmbrăţişează pe Nina...:)
Eşti
aşa de frumoasă când eşti deşteaptă!
Nina:
Mulţumesc Diana! Dar să ştii
că sunt la fel de frumoasă şi când sunt proastă, ba poate atunci
sunt chiar mai frumoasă!
Mona:
Hai noroc fetelor! Magia dialogului: iat-o în manifestare: Trăiască
deşteptăciunea! Trăiască fetele deştepte, că ele conduc
lumea!... (După ce ciocnesc paharele fetele se aşează pe
canapea şi pe fotolii...)
Angela:
Să înţeleg oare că dialogul proastelor a luat sfârşit? Să
înţeleg că prostia nu se mai repetă?... Nu pot să înţeleg aşa
ceva!... Dacă suntem toate deştepte, cine mai rămâne să facă pe
proasta?... Nu vă jucaţi fetelor cu extremele!... Repetarea variază
între extreme, ce-i drept destul de puţin, dar e bine să păstrăm
echilibrul delicat existent între ele, ca să nu răsturnăm lumea
din repetarea ei cotidiană...
Nina:
Ai dreptate! Mi-a trecut! Sunt din nou proastă!... Cineva trebuie să
fie proastă pe acest pământ, ca să păstrăm echilibrul, iar eu
sunt proasta perfectă! Priviţi la mine: nu am faţă de proastă?...
Nu arăt a proastă? Nu sunt eu oare cea mai proastă dintre
proaste?... Proasta supremă?
Diana:
Ba da Nina! Tu eşti proasta noastră prea-iubită! Tu eşti
întruchiparea printre noi a prostiei şi noi te preţuim nespus
pentru asta!... Scuză-mă, dacă te-am jignit făcându-te
deşteaptă!... Prostia ta este fără limite şi nimic nu se poate
pune în calea ei... (Zâmbind:) În afară de o deşteaptă
ca mine!...
Mona:
Bine că ne-am lămurit! Iată un nou dialog de succes: am ajuns
exact de unde am plecat...
Diana:
La o poezie?
Angela:
Da!... Poezia... repetării...
(Fetele
rămân un moment în tăcere semnalând publicului că piesa s-a
sfârşit...)"
-
Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii”
- autor Radu Lucian Alexandru: